Remember the last 30th of november?

Un 30 noiembrie si un "Ramas Bun" soptit la urechea toamnei, un ceai de lamaie si o promisiune zgribulita spusa printre aburii.

Au trecut peste noi anotimpuri si vor mai trece multe de acum in colo. Vor trece veri toride si ierni ce vor ingheta in noi. Vor trece ore, luni si ani, si noi vom privi ceasul nestiind cum, cum s-a nascut dintr-un nimic un ticat amenintator. Vor trece frunze suflate cu rugina, vor trece si lacrimi de ingeri cazuti din cer si aprilii de rozalii si nisipuri sarate in vara pana cand, pana cand vom... Da.
Era o zi de vineri si scapasem de scoala si ne-am trantit in Smart. Intre noi era o tacere tandra si invarteam lingurita cu miere in cana asteptand sa ma conving ca nu a uitat. In cele din urma am uitat eu ca a uitat. Am privit printe aburi si peste nasul meu inghetat si nu-mi venea sa cred ca suntem reali, nu-mi venea sa cred ca acolo sunt eu. Dupa multe cuvinte si multe apropouri, si-a amintit. M-a pupat si mi-a trecut orice suparare, la urma urmei era doar Sfantul Andrei. Si-a cerut scuze si a facut poate cel mai cumplit lucru. Atunci pentru prima oara. A promis. A promis ca anul viitor nu va uita, si nu se va mai intampal niciodata. Pentru 2 clipiri si un oftat, mi-a parut rau si mi-as fi dorit sa nu o fi facut, stiam si atunci ce efect aveau promisiunile asupra mea, stiam ca promisiunile sunt(de cele mai multe ori) capacitatea noastra de a dezamagi. Si o avem cu totii. Stiam ca prima, minora, dar de efect promisiune urma sa-si sape drumul acolo, in memoria mea de elefant, in organul meu plin cu sange, si prin urmare, stiam ca odata va tasni ketchup cand va uita din nou. Mi-a ramas bine intiparita in minte clipa in care am auzit "promit". Imi pare rau ca s-a promis, dar mai rau mi-ar fi parut daca nu am fi promis nimic niciodata. Au urmat alte si alte promisiuni care la fel au sapat mult pentru a ajunge unde sunt azi. Azi, cand fiecare promisiune e un vulcan activ ce sta sa erupa ori de cate ori sunt lucida. Am citit undeva ca sunt 2 feluri de promisiuni sacre: cele facute unui copil si cele facute unui dusman. Azi sunt un copil, sunt un copil in fiecare celula a mea, doar ca ma complac in lumea extremegasuperfantastic de "matura" si nu imi(mai)manifest copilaria. Deci azi sunt un copil care isi aduce aminte de promisiuni, amintirea mea fiind un loc in care 2 ganduri se intalnesc. Sau in care nu se mai intalneste nimic. Ce ar fi sa ne aducem cu toii aminte de ultimul 30 noiembrie? Pentru multi dintre noi a fost o zi rece de toamna, pentru altii nici macar nu a existat, pentru cativa a insemnat totul si pentru o gramada a fost doar ultima zi din noiembrie, in schimb pentru altii a fost o promisiune ca va exista si anul viitor un 30 noiembrie, si uite, exista, dar nu e nici pe departe la fel ca cel de anul trecut.

Nu are rost sa iti construiesti din materiale scumpe, vise in care s-ar putea sa nu mai locuiesti, sau mai rau in care nici macar nu iti doresti vreodata sa stai, e pacat sa scrii o poveste, pe care s-ar putea sa nu o mai recitesti din cand in cand sau pe care ai putea sa o uiti, nu are rost sa spui cuvinte pe care nu doresti sa le plantezi si de care sa te ingrijesti ca mai apoi sa te poti bucura de ele atunci cand infloresc. E pacat sa sari peste o prapastie dupa lungi momente de cugetari si analize mamematico-distructive, nu merita sa atingi daca nu planuiesti sa vindeci sau macar sa alini, nu are rost sa privesti daca tot ceea ce vezi este o fata scumpa de portelan. E pacat sa nu faci toate astea dintr-un prim si nebunesc avant, e pacat ca ai nevoie de mai mult decat de o mana de care sa te tii atunci cand e sa sari din avion.

Azi, imi doresc sa stiu ca acest 30 noiembrie chiar exista si ca nu e doar mintea mea care imi joaca feste. Promisiunea nu risca neimplinirea, eu risc ceva mai mult. Imi voi tine fiecare promisiune pe care o fac si voi promite doar lucruri pe care stiu ca le pot face. Azi e 30 noiembrie si bate vantul prin mine.

Do you remember the last 30th of november?

Una bucata revelatie

Azi noapte, am simtit cum iarna se apropie. Astept sa se aseze noapte lanaga mine si sa-mi spuna povestea pe care mi-o spune in fiecare an, pe care o cunosc atat de bine, iar anul asta, sa-mi spuna o poveste in plus... Toamna mi-a spus de alungul a 3 luni o poveste, aceasi poveste care mi-o va sopti si iarna cateodata. Mi-a spus-o in fiecare noapte si ma straduiam sa adorm inainte ca ea sa apuce sa o termine, ma zgribuleam si imi ascultam bataile inimii, incercam sa adorm si sa imi termin eu povestea asa cum vreau. Insa in fiecare noapte toamna avea placerea sadica de a imi infige cutitul cativa centimetrii mai adanc in rana. Ciudat, e inca acolo. I should go to a doctor.

Viata ni se poate schimba intro clipa, dar ce facem cand clipa dureaza pentru totdeauna? Asteptam.

Nu reusim sa invatam decat atunci cand dam bine de tot cu capul. In unele cazuri invatam cand dam de 3-4 ori cu capul. Mie mi-a dat maturitatea (CADOU! CADOU, UN ALTO CADOU!) una peste ceafa de mi-au zburat dintii din gura (ultima oara cand am verificat, erau toti la locul lor) Si mi se pare ca nu e prima oara cand imi trosneste una, poate e prima oara cand m-a durut suficient de tare incat sa ma intorc sufulcandu-mi mainile si cu privirea incruntata sa vad cine e tupeistul/tupeista care indrazneste.(roxi vreau mimica!:)) ) Si acum cand am avansat putin in "stiinta" si cand am capul mai pe umeri, stau si ma gandesc adesea langa o cana mare de cafea, cum mi-am petrecut primul an de liceu. Disec de nenumarate ori vorbe si gesturi, ajungand de ficare data la alte rezultate, uneori cutremuratoare, atat de cutremuratoare incat nici nu-mi mai doresc sa le mai pun vreodata sub microscop, dar de multe ori cu rezultate calde, cu ritm si poate din greseaza cu o mica eroare dulce, perfecta. O eroare care imi da oxigenul necesar pentru a supravietui inca o zi "multicolorata". Acum stau si ma uit la un film extraordinar de prostesc si am gandesc cum zilele si cuvintele, privirile si zambetele pana si lacrimioarele mele s-au consumat lent, lasandu-ma sa savurez fiecare secunda al existentei unui "noi". Fiindca am dorit cu disperare sa cred in noi, dar mai ales in tine, am crezut. Si bine am facut. Ma uit in jur si observ cum acele relatii lungi, in care teama isi face loc in crapaturile inimii, asa cum si-a facut intr-un final loc si in a mea, fac greselile pe care le faceam si eu. Si vad momentele "critice" cand certurile se isca din dispozitia unuia sau a celuilalt, din imbufnarea unuia, si din prostia celuilalt. Toate astea se vor aduna, indiferent ca sunt iertate sau mai putin, se vor aduna si cand te astepti mai putin vor da lovitura de gratie. Ichipuiti-va ca e ca un bec ars care pocneste. Imprastie cioburi peste tot, si fereasca-l Domnul pe cel caruia ii va sari vreun ciob in ochi, caci va pati ca mine, va aduna oceanul in servetele Zewa mentolate si le va ingropa in sertarul de la noptiera pana cand sertarul nu va mai vrea sa se inchida, si va schimba fetele de perina odata la doua zile(asta in cazul in care victima e de gen feminin si foloseste mascara!!!). Vad prostii, situatii in fata carora avem un orgoliu orgasmic, si nici de-al dracului nu putem trece peste, nu putem discuta "civiliza", dar daca ne amintim putin ca suntem in Romania, constatam ca cuvantul "civilizat" si-a semnat demult demisia. Avem diaree verbala si cumva intr-un fel sau altul unul dintre cei 2 iese plin de... ma rog, stiti voi ce... Imi vine sa ma zgarii pe ochi ca observ toate prostiile astea deabia acuma. Acuma nu ma mai ajuta cu nimic. A trait si eu un an, caci de restul imi amintesc ca dupa mahmureala. Acum sunt ca un trabant fara combustibil, fara directie si acum, ca vine iarna si fara antigel. Harai din mers si simt fiecare hartoapa exact in osul.... stiti voi a ce. Cateodata roata merge in gol, mi se pare ca progresez, dar regresul e malign. Si simt o arsura in ventriculul drept...

In fiecare dimineata dimineata ma frec putin la ochi si imi fleoscai papucii de casa pana la bucatarie unde imi fac un ceai(sau cafea), langa care mai ca nu adorm. Ma frec putin la ochi si dau drumul la tv si incerc sa am trezesc la realitate cu Mircea Badea(e foarte tare frate!:)) ) apoi imi asez dosul pe o perinita asezata pe masa din bucatarie. Astept ca prajitorul de paine sa faca Tic! Si asa imi iau eu micul dejun. In schimb in fiecare dimineata reflectez asupra problemelor mele maladive. Azi dimineata am avut mainile reci, si mi-am adus aminte cat de mult placea odata racea mainilor. Iti aduci aminte? Eu imi aduc aminte, se pare ca sunt singurele lucruri care nu necesita poststick-uri si notite. M-am uitat nu demult in jru si am vazut cum atata lume care merita, persoane deosebite isi cauta prima, marea si iremediabila iubire, si nu dau de ea. Si o merita atat de mutl, poate mai mult decat o meritam eu.

Deci concluzia revelatiei mele matinale... O relatie nu presupune compromisuri si fraze"promit sa ma schimb" si nici plecaciuni ale capului deja obosit. In ziua de azi cel mai important lucru e sa faci o relatieschioapa sa arunce carjele si sa topaie fericita! Si doar asa ca un pont, nu va ajuta cu nimic daca va tavaliti pe covor cu picioarele in sus.

Asadar, mi-e greu sa nu izbucnesc intr-o fleoscaiala de lacrimi de cate ori vad pe cineva pupand pe altcineva, dar ma descurc admirabil. Imi aduc aminte cum totul in jurul meu circula in ritmul pulsului meu accelerat si turat la maxim de iubirea care-si testa noul motor Diesel. De cele mai multe ori lucrurile ireparabile, se repara primele. Dragostea umbla prin lume fara botnita si lesa, si sfatul meu este sa va aruncati in coltii ei numaidecat!

Asteptarea, a intrecut orice asteptare.
P.S. Deduceti voi cauza arsurilor din ventricule.
(Si acuma cand maturitatea m-a batut mar, nimic nu se schimba nu? Acum e ca si cand nu ar fi. Si eu inca visez. Si inca imi gadil speranta ca poate undeva, candva.)