Mare de rugina

Inca putin si imi voi servi pe tava vacanta bine meritata. Voi lua trenul pana la mare. Nu singura, ci insotita. Simt cum creste adrenalina in mine urca mai sus si mai sus ca o iedera inebunita de prea multa apa si prea multa tacere. De la o vreme, picioare imi sunt mult mai usoare si capul nu il mai simt (sper ca nu il pierd), poate se goleste de grijile inutile, de frici si de uscaciuni.
De data asta vreau sa vad rasaritul. De fiecare data cand am fost la mare am ratat rasaritul, fie din cauza somnului, fie din cauza... somnului :)) Acuma m-am hotarat. O sa vad rasaritul... nu singura :) Rasaritul are ceva aparte, ceva dulce si acrisor putin sclipici si putina aroma... aroma tineretii. Te iei frumos, imbrcat in ceva lejer in niste slapi pe care ii tarasti dupa tine ca somnul iti diminueaza puterile, niste ochelari de soare , poate o bluza de trening in caz ca ti-e frigut. Dar probabil ca e mai bine sa simti briza si sa iti rasfeti pielea cu stropi de rugina, cu pilitura de aur si cu putina sare. Te trantesti pe nisip si stai tolanit asteptand sa se petreaca minunea. Dar daca nu rasare soarele? Daca nu ar mai rasari niciodata? Poate in dimineata in care voi porni spre plaja, poate exact in dimineata aia soarele va muri. Poate nu voi mai apuca niciodata sa vad rasaritul. Si daca te-as ruga sa-l faci sa apara,ce ai face?Marea nu ar ma fi acoperita cu rugina si nici chipul meu nu ar mai arata la fel. Nisipul din jur ar fi la fel de alb ca si chipul unui mort. Si cerul ar ramane sec si negru si stelele ar ramane tot acolo. Nu ar indrazni sa clinteasca. Se vor uita la chipul meu si imi vor plange de mila.Vor privi cum se frange fiecare os din mine, cum strang din dinti si cum imi musc buzele rosi, vor rade cand vor vedea cum ma stradui sa nu imi vars lacrimile si vor plange cand vor vedea ca ma pot ridica si ca pot intoarce spatele.
Voi vedea rasaritul. Si va fi cel mai frumos rasarit pe care il voi vedea vreodata. Inca putin... :)