Remember the last 30th of november?

Un 30 noiembrie si un "Ramas Bun" soptit la urechea toamnei, un ceai de lamaie si o promisiune zgribulita spusa printre aburii.

Au trecut peste noi anotimpuri si vor mai trece multe de acum in colo. Vor trece veri toride si ierni ce vor ingheta in noi. Vor trece ore, luni si ani, si noi vom privi ceasul nestiind cum, cum s-a nascut dintr-un nimic un ticat amenintator. Vor trece frunze suflate cu rugina, vor trece si lacrimi de ingeri cazuti din cer si aprilii de rozalii si nisipuri sarate in vara pana cand, pana cand vom... Da.
Era o zi de vineri si scapasem de scoala si ne-am trantit in Smart. Intre noi era o tacere tandra si invarteam lingurita cu miere in cana asteptand sa ma conving ca nu a uitat. In cele din urma am uitat eu ca a uitat. Am privit printe aburi si peste nasul meu inghetat si nu-mi venea sa cred ca suntem reali, nu-mi venea sa cred ca acolo sunt eu. Dupa multe cuvinte si multe apropouri, si-a amintit. M-a pupat si mi-a trecut orice suparare, la urma urmei era doar Sfantul Andrei. Si-a cerut scuze si a facut poate cel mai cumplit lucru. Atunci pentru prima oara. A promis. A promis ca anul viitor nu va uita, si nu se va mai intampal niciodata. Pentru 2 clipiri si un oftat, mi-a parut rau si mi-as fi dorit sa nu o fi facut, stiam si atunci ce efect aveau promisiunile asupra mea, stiam ca promisiunile sunt(de cele mai multe ori) capacitatea noastra de a dezamagi. Si o avem cu totii. Stiam ca prima, minora, dar de efect promisiune urma sa-si sape drumul acolo, in memoria mea de elefant, in organul meu plin cu sange, si prin urmare, stiam ca odata va tasni ketchup cand va uita din nou. Mi-a ramas bine intiparita in minte clipa in care am auzit "promit". Imi pare rau ca s-a promis, dar mai rau mi-ar fi parut daca nu am fi promis nimic niciodata. Au urmat alte si alte promisiuni care la fel au sapat mult pentru a ajunge unde sunt azi. Azi, cand fiecare promisiune e un vulcan activ ce sta sa erupa ori de cate ori sunt lucida. Am citit undeva ca sunt 2 feluri de promisiuni sacre: cele facute unui copil si cele facute unui dusman. Azi sunt un copil, sunt un copil in fiecare celula a mea, doar ca ma complac in lumea extremegasuperfantastic de "matura" si nu imi(mai)manifest copilaria. Deci azi sunt un copil care isi aduce aminte de promisiuni, amintirea mea fiind un loc in care 2 ganduri se intalnesc. Sau in care nu se mai intalneste nimic. Ce ar fi sa ne aducem cu toii aminte de ultimul 30 noiembrie? Pentru multi dintre noi a fost o zi rece de toamna, pentru altii nici macar nu a existat, pentru cativa a insemnat totul si pentru o gramada a fost doar ultima zi din noiembrie, in schimb pentru altii a fost o promisiune ca va exista si anul viitor un 30 noiembrie, si uite, exista, dar nu e nici pe departe la fel ca cel de anul trecut.

Nu are rost sa iti construiesti din materiale scumpe, vise in care s-ar putea sa nu mai locuiesti, sau mai rau in care nici macar nu iti doresti vreodata sa stai, e pacat sa scrii o poveste, pe care s-ar putea sa nu o mai recitesti din cand in cand sau pe care ai putea sa o uiti, nu are rost sa spui cuvinte pe care nu doresti sa le plantezi si de care sa te ingrijesti ca mai apoi sa te poti bucura de ele atunci cand infloresc. E pacat sa sari peste o prapastie dupa lungi momente de cugetari si analize mamematico-distructive, nu merita sa atingi daca nu planuiesti sa vindeci sau macar sa alini, nu are rost sa privesti daca tot ceea ce vezi este o fata scumpa de portelan. E pacat sa nu faci toate astea dintr-un prim si nebunesc avant, e pacat ca ai nevoie de mai mult decat de o mana de care sa te tii atunci cand e sa sari din avion.

Azi, imi doresc sa stiu ca acest 30 noiembrie chiar exista si ca nu e doar mintea mea care imi joaca feste. Promisiunea nu risca neimplinirea, eu risc ceva mai mult. Imi voi tine fiecare promisiune pe care o fac si voi promite doar lucruri pe care stiu ca le pot face. Azi e 30 noiembrie si bate vantul prin mine.

Do you remember the last 30th of november?

Una bucata revelatie

Azi noapte, am simtit cum iarna se apropie. Astept sa se aseze noapte lanaga mine si sa-mi spuna povestea pe care mi-o spune in fiecare an, pe care o cunosc atat de bine, iar anul asta, sa-mi spuna o poveste in plus... Toamna mi-a spus de alungul a 3 luni o poveste, aceasi poveste care mi-o va sopti si iarna cateodata. Mi-a spus-o in fiecare noapte si ma straduiam sa adorm inainte ca ea sa apuce sa o termine, ma zgribuleam si imi ascultam bataile inimii, incercam sa adorm si sa imi termin eu povestea asa cum vreau. Insa in fiecare noapte toamna avea placerea sadica de a imi infige cutitul cativa centimetrii mai adanc in rana. Ciudat, e inca acolo. I should go to a doctor.

Viata ni se poate schimba intro clipa, dar ce facem cand clipa dureaza pentru totdeauna? Asteptam.

Nu reusim sa invatam decat atunci cand dam bine de tot cu capul. In unele cazuri invatam cand dam de 3-4 ori cu capul. Mie mi-a dat maturitatea (CADOU! CADOU, UN ALTO CADOU!) una peste ceafa de mi-au zburat dintii din gura (ultima oara cand am verificat, erau toti la locul lor) Si mi se pare ca nu e prima oara cand imi trosneste una, poate e prima oara cand m-a durut suficient de tare incat sa ma intorc sufulcandu-mi mainile si cu privirea incruntata sa vad cine e tupeistul/tupeista care indrazneste.(roxi vreau mimica!:)) ) Si acum cand am avansat putin in "stiinta" si cand am capul mai pe umeri, stau si ma gandesc adesea langa o cana mare de cafea, cum mi-am petrecut primul an de liceu. Disec de nenumarate ori vorbe si gesturi, ajungand de ficare data la alte rezultate, uneori cutremuratoare, atat de cutremuratoare incat nici nu-mi mai doresc sa le mai pun vreodata sub microscop, dar de multe ori cu rezultate calde, cu ritm si poate din greseaza cu o mica eroare dulce, perfecta. O eroare care imi da oxigenul necesar pentru a supravietui inca o zi "multicolorata". Acum stau si ma uit la un film extraordinar de prostesc si am gandesc cum zilele si cuvintele, privirile si zambetele pana si lacrimioarele mele s-au consumat lent, lasandu-ma sa savurez fiecare secunda al existentei unui "noi". Fiindca am dorit cu disperare sa cred in noi, dar mai ales in tine, am crezut. Si bine am facut. Ma uit in jur si observ cum acele relatii lungi, in care teama isi face loc in crapaturile inimii, asa cum si-a facut intr-un final loc si in a mea, fac greselile pe care le faceam si eu. Si vad momentele "critice" cand certurile se isca din dispozitia unuia sau a celuilalt, din imbufnarea unuia, si din prostia celuilalt. Toate astea se vor aduna, indiferent ca sunt iertate sau mai putin, se vor aduna si cand te astepti mai putin vor da lovitura de gratie. Ichipuiti-va ca e ca un bec ars care pocneste. Imprastie cioburi peste tot, si fereasca-l Domnul pe cel caruia ii va sari vreun ciob in ochi, caci va pati ca mine, va aduna oceanul in servetele Zewa mentolate si le va ingropa in sertarul de la noptiera pana cand sertarul nu va mai vrea sa se inchida, si va schimba fetele de perina odata la doua zile(asta in cazul in care victima e de gen feminin si foloseste mascara!!!). Vad prostii, situatii in fata carora avem un orgoliu orgasmic, si nici de-al dracului nu putem trece peste, nu putem discuta "civiliza", dar daca ne amintim putin ca suntem in Romania, constatam ca cuvantul "civilizat" si-a semnat demult demisia. Avem diaree verbala si cumva intr-un fel sau altul unul dintre cei 2 iese plin de... ma rog, stiti voi ce... Imi vine sa ma zgarii pe ochi ca observ toate prostiile astea deabia acuma. Acuma nu ma mai ajuta cu nimic. A trait si eu un an, caci de restul imi amintesc ca dupa mahmureala. Acum sunt ca un trabant fara combustibil, fara directie si acum, ca vine iarna si fara antigel. Harai din mers si simt fiecare hartoapa exact in osul.... stiti voi a ce. Cateodata roata merge in gol, mi se pare ca progresez, dar regresul e malign. Si simt o arsura in ventriculul drept...

In fiecare dimineata dimineata ma frec putin la ochi si imi fleoscai papucii de casa pana la bucatarie unde imi fac un ceai(sau cafea), langa care mai ca nu adorm. Ma frec putin la ochi si dau drumul la tv si incerc sa am trezesc la realitate cu Mircea Badea(e foarte tare frate!:)) ) apoi imi asez dosul pe o perinita asezata pe masa din bucatarie. Astept ca prajitorul de paine sa faca Tic! Si asa imi iau eu micul dejun. In schimb in fiecare dimineata reflectez asupra problemelor mele maladive. Azi dimineata am avut mainile reci, si mi-am adus aminte cat de mult placea odata racea mainilor. Iti aduci aminte? Eu imi aduc aminte, se pare ca sunt singurele lucruri care nu necesita poststick-uri si notite. M-am uitat nu demult in jru si am vazut cum atata lume care merita, persoane deosebite isi cauta prima, marea si iremediabila iubire, si nu dau de ea. Si o merita atat de mutl, poate mai mult decat o meritam eu.

Deci concluzia revelatiei mele matinale... O relatie nu presupune compromisuri si fraze"promit sa ma schimb" si nici plecaciuni ale capului deja obosit. In ziua de azi cel mai important lucru e sa faci o relatieschioapa sa arunce carjele si sa topaie fericita! Si doar asa ca un pont, nu va ajuta cu nimic daca va tavaliti pe covor cu picioarele in sus.

Asadar, mi-e greu sa nu izbucnesc intr-o fleoscaiala de lacrimi de cate ori vad pe cineva pupand pe altcineva, dar ma descurc admirabil. Imi aduc aminte cum totul in jurul meu circula in ritmul pulsului meu accelerat si turat la maxim de iubirea care-si testa noul motor Diesel. De cele mai multe ori lucrurile ireparabile, se repara primele. Dragostea umbla prin lume fara botnita si lesa, si sfatul meu este sa va aruncati in coltii ei numaidecat!

Asteptarea, a intrecut orice asteptare.
P.S. Deduceti voi cauza arsurilor din ventricule.
(Si acuma cand maturitatea m-a batut mar, nimic nu se schimba nu? Acum e ca si cand nu ar fi. Si eu inca visez. Si inca imi gadil speranta ca poate undeva, candva.)

Nu mai avem picioare

Good morning coffee = Good morning kiss? No!

Cand nu o sa avem picioare, ne vom chema unul pe altul. Si nici unuia nu-i vor rasari picioare peste noapte, nici macar carje nu vom avea. Nu ne vor creste pricioare din adunatura de amintiri sau din mormanul de vise ce zac sub daramturile mele si sub bucatile de ecografii facute unui gol din cavitatea toracica. Incerc sa-mi reciclez inima, si fie vorba intre noi, nu ma descurc prea grozav. O voi duce la reparat. Tare mi-e ca inima asta nu e a mea.

Intr-o lume care nu a inventat destule cuvinte linistitoare, gesturi care sa potoleasca dracusorul din tine, intr-o lume in care nu mai avem timp de un gest, o vorba sau un zambet, pentru ca tot ce ni se flendura in minte este consecinta care "ne va pune capat zilelor", in lumea asta ne-a mai ramas ceva, un singur lucru. Clipa asta. Clipa care tocmai trece si fiecare cuvant scris de mine pana acum se pierde in mintea ta, care astepta clipa urmatoare, care poate nici macar nu exista. Si uite asa ai pierdut cateva secunde bune citit ceva ciudat "lipsit" de semnificatie. Si poate mi-ar placea sa uiti tu, cititor fidel, fiecare rand pe care il pictez in culori reci. Si nu pot sa nu ma intreb de ce nu pot spune nimic? Oricum fiecare cuvant ar fi uitat, si totul ar redeveni un joc simplu de copii. As vorbi, pentru ca as stii, ca fiecare cuvant ar fi uitat, Asa ar fi bine, sau nu... Ceea ce a fost abia daca va mai fi "a fost".

Plimbati-va, cat timp mai aveti picioare, si zburati cat timp aveti aripi.

One confusing book that calls itself "LIFE"....

De cele mai multe ori, cand am deschis o care, am citit-o (repet, de cele mai multe ori). Asa ca am ramas cu ceva tot timpul(aproape tot timpul). Ca mi-a placut ca nu mi-a placut, finalul nu s-a schimbat niciodata, chiar daca am citit-o de 3-4 ori. Asta pentru ca probabil nu s-a gasit un scriitor ratat care sa indrazneasca asa ceva. As putea fi prima"ratata" care sa modifice mariile opere literare. Sa le schimbe finalul dupa bunul plac. As trezi-o pe Julieta inainte ca Romeo sa soarba din sticluta cu otrava, I-as deschide ochii lui Demetrius ca el sa o vada pe Helena in toata frumusetea ei si s-ar indragosti de ea iremediabil, uitand de Hermia. Nu as casatori-o pe Isolda cu regele Mark, si i-as mai baga putin mintile in cap. Ea nu l-ar parasi pe Tristan si ar trai impreuna fara a fi prinsi la mijloc de razboaiele din tarile lor. Nu le-as pune atatea obstacole si totul ar fi mult, mult mai simplu. Exista totusi o legenda... Una care imi place mult. Lancelot si Guinevere. Guinevere, era sotia mult respectata a regelui Arthur, care domnea in Camelot. Fiind prinsa intr-o casatorie de ratiuni politice, dragostea isi face loc in inima ei, abia atunci cand Lancelot, membru al Mesei Rotunde si in acelasi timp mana dreapta a regelui, apare la curte. Iubirea lor era cu atat mai dificila si trista, cu cat intre ei se opune loialitatea fata de rege si tara. In cele din urma Arthur afla de "adulterul" savarsit de sotia lui si este condamnata la arderea pe rug. Lancelot se intoarce in ziua executiei pentru a o salva pe Guinevere. Si ce imi place defapt atat de mult? Faptul ca finalul idilei celor doi este si azi invaluit in mister, pentru ca nu se stie daca cei doi au reusit sa-si traiasca povestea lor de dragoste, sau daca iubirea lor a trecut dincolo de moarte. Imi place ca nu se stie cum se termina, poate nici macar nu se termina. Poate daca as putea modifica finalurile marelor opere, legende sau mituri, iubirea nu ar mai fi ajuns azi la pragul la care este. Poate masura iubirii este chiar pierderea ei...Poate, doar poate.

Finalurile nu sunt niciodata asa cum ne asteptam (mai putin in cartile lui Sandra Brown-fanii acestor carti, sunt poftiti cu drag sa paraseasca blogul. Multumesc anticipat.). Chiar daca stim cum se termina, tot asteptam un altfel de sfarsit, sper ca atunci cand ajung la ultima pagina, cei doi sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti si sa fie foarte foarte fericiti. Dar am trecut de perioada in care citeam basme sau alte povesti de adormit copii. Sunt fata mare si ma descurc(0arecum...). Am inteles ca in povestile noastre, in care ne imbolnavim malignatic de iubire si mai apoi de carcer "vasculo-amoros", nu vom fi salvati de nici un cavaler in armura, ne vom volatiliza incet, incet, dar nu vom muri. V-a muri ceva in noi. Si atunci.... Omagiile mele. Am citit si carti care aveau un fir narativ complex si le-am citit incet, ca sa inteleg o boaba din ele. Dar nici o carte nu a fost mai ambigua si mai confuza decat cea pe care o citim toti in fiecare zi, in tramvai, la scoala, in bucatarie, in masina... cea pe care unii o inchid prea repde, sau le este pur si simplu inchisa de alti oameni cu un grad de dobitocime ingrijorator de ridicat. The great book called "life".

How do you end a life chapter? Easy, you might say. It's never easy (and no one ever said it would be so hard). Teoreric dupa ce pui "." [punct], poti incepe un capitol nou. Cumva, tot timpul "punct" duce intr-un nicaieri care seamana mai degraba cu un labirint. Sau mai rau, te simti ca Jerry prins in interiorul unui pian de Tom! Pe plan social totul se incheie cu un "s-a terminat". Un"s-a terminat" pe care niciodata nu suntem suficienti pregatiti sa-l auzim. Pe care eu refuz sa mi-l insusesc si nu-mi doresc sa-l mai aud vreodata, caci cumva, ajung sa supravietuiesc din ultima caldura pe care o mai pot pastra cu greu, care se pierde printre crapaturile si fisurile inimii mele. Si ce facem cand noi nu suntem in stare sa incheiem un capitol? Ce facem cand raman multe de scris dar, cineva iti smulge penita din mana si cerneala se varsa artistic peste foi? Primul lucru pe care ai putea sa-l faci este sa canti refrenul "tu-ti cerneala matii". Dar bineinteles, nu se cuvine, cu toate ca dupa te simti ceva mai bine. :)) Apoi poti sa stai si sa iti casti ochii la capitolul neterminat. Si asta sa faci mult timp de acum incolo, doar, doar ti se va inapoia penita. "The pages of the past are never dead, not even past. " Eu nu am inchis nici un capitol, poate pentru ca iubirea nu se poate impune, pentru ca se ghideaza dupa ratiuni proprii, si poate ratiunea mea e sarita de pe fix.. daca iubirea nu se impune nimic nu imi poate impune sa inchid un capitol pe care eu inca il tin deschis, sa treaca frigul printe litere.

Se spune ca sunt nebuna(de cele mai multe ori intr-un sens bun :)) ). Cunosc fete care si-au incheiat capitole din viata, fortat, fara voia lor. Apoi s-au trezit cu dureri sufletesti atroce si au fost bantuite si sunt bantuite de tardive remuscari. Sunt femei care se tin cu dintii, ca si cateii de jucaria de cauciuc, de moraluri ruginite, si concepte de 2 lei, pardon 2 bani. Multi ne-am prostit si ne dam batuti repede. Pana si eu ma dau batuta foarte repede, fara sa stie roxi mi-a demonstrat asta aseara cand mi-a spus "un banc" sau "joc" suna asa: " E o camera, un om spanzurat de tavan si o balta sub el. Intrebare: Cum a ajuns balta acolo?" Eu trebuia sa-i pun intrebari al care sa-mi raspunda cu da sau nu. Am pus vreo 5 intrebari dupa care am zis "nu stiu"(expresie foarte frecventa in vocabularul meu) Roxi mi-a zis "haiiiiiii, asa repede te dai batuta?" D, cred ca asa repede ma dau batuta. Si asta intra la categoria "NOT TO DO!" Eu nu inchid nimic, prefer sa o las asa neterminata decat sa scriu baliverne. Si totusi undeva in adancul meu imi doresc nebuneste sa ma bucur si eu de un final apoteotic. Am desfacut acum, al ora 10 jumate noaptea elasticul mintii mele, sa se duca gandurile unde-o vrea. Imi pare rau ca nu am suficient magneziu in sange pentru a-mi deschide frumos gurita sa spun ceea ce ma ciocane 24 din 24, sau pentru a citi printre randuri lucruri de care mi-e frica.

In final, as risca totul pentru o ultima imbratisare.





Tristan and Isolde. I wouldn't change it at all. But i would change something about "Us"...

Un whisky cu un cub de fericire, te rog!

Pentru ca praful frunzelor de toamna se culca peste parul meu imbibat in ciocolata, imi permit momente de meditatie: Nu s-a dovedit niciodata existenta "uitarii". Nimeni nu poate uita. Nimic nu dispare, totul se transforma. Nu exista un proces mecanic prin care un gand, o amintire, un lucru cert pe care il stim sa dispara. Si daca totusi daca ar disparea unde dracu' dispare?! Sau daca cel putin se transforma, in ce se transforma?! Nu, nu dispare nimic. Nu face "PUFFF" and then it's gone. Se rataceste doar printre milioanele de sinapse, care ne impanzesc mintea nauca. Si ceea ce numim noi uitare, e defapt faptul ca unele lucruri nu ne fac cu farul in minte atunci cand vrem. Dar sunt acolo, si cand te astepti cel mai putin iti baga faza lunga.

Ziua de azi, a fost una din zilele acelea perfecte de toamna, despre care mai auzi doar in povesti. Am facut o plimbare scurta prin centru. Erau frunze aproape peste tot, si fosnetul lor suna la fel ca sunetul filelor unei carti pe care o rafoiesti, ca o carte batuta de vant. Am ajuns acasa si mi-am facut un ceai negru. Am urcat cu el in camera, si ma pregateam sa ma pitesc in pat sa stau acolo si sa ma uit la televizor ca si cand afara nu exista lume, ca si cand aici sunt doar eu. Dar am deschis usa, si am auzit "sughitui" care pareau sa vina din camera mea. Am deschis usa incet, incet de tot si am sarit o stafie in patul meu... Era ea. M-am linistit. Dadeam sa plang si eu, dar imi doream nebuneste sa zambesc. Mi-am impus sa zambesc si am zambit. Am auzit lacrimile lovinduse crunt de perna inainte ca ele sa se inveasca pe obraji. Fiecare stop de roua sarata ce se prabusea din ochii ei cat cepele faceau un zgomot mai ceva ca bomba atomica. Am privit-o fara ca ea sa stie ca sunt acolo. Am privit-o mult si cred ca ceaiul mi se racise de-a binelea. M-am asezat langa ea si fara sa stiu de ce, fara sa intreb, am incercat sa o mangai usor pe par, pentru ca are un par atat de moale, e ciocolatiu si miroase a caise; straluceste frumos si in lumina soarelui se complecteaza perfect cu ochii ei care au o culoare, care defapt nu e o culoare...Da, nu e o culoare. Nu am indraznit sa intreb sau sa spun ceva. Stiam de ce iti varsa marea sarata pe perna mea, de ce imi inunda camera. As fi avertizat-o, dar nu m-ar fi ascultat. Intr-un final a adormit si apoi s-a evaporat lasand in camera o urma dulce de nostalgie, o picurata parca de ceara incrustata cu sperante copilaresti.

Cand calatorim cu trenul... va place? Mie nu imi place jegul, dar nu despre conditiile de -(minus) 5 stele din Romania noastra draga vreau sa vorbesc. Ideea e defapt ca sunt unii care urca cu tine in tren si chiar se vor aseza in jegul de langa tine, nepasandu-le ca miroase incredibil a tren vechi sau ca geamul e pictat in culori neutre de jeg si nu vezi nimic afara. Se pun pe aceasi bancheta mizerabila pe care stai si tu. Adica, vreau sa spun ca unii intra in compartimentul tau si tu, tresari fericit crezand ca va calatori cu tine mult, ca va fi cu tine pentru totdeauna si inca o zi. Dar sunt o groaza de statii de alungul calatoriei. Unii pentru a ajunge la destinatie schimba cate un (doua, trei) tren, cate o viata... Si da, ei se ridica de pe bancheta jegoasa a unui personal amarat, ros de timp, si sfasiat de escapadele tinerilor imbrobodite de iubire, isi ia frumos bagajul in mana stanga; Tu te impacientezi, te panichezi (ca la asta e bun omul), si casti ochii la cum iti intinde mana dreapata, dorind sa dea mana cu tine prieteneste si sa-ti ureze un "drum bun in continuare". Pe naiba drum bun!!! Chiar daca ai auzit din timp tipatul trenului nervos si perfid, care se pregateste sa ajunga intr-o gara oarecare, te faci ca nu auzi(asa cum facem mai tot timpul). Vezi cum "calatorul" cu care ai pentrecut clipe inmierasmate, clipe care au abolit mirosul patetic de tren, se indreapta spre usa compatimentului, din "pragul caruia iti mai arunca un zambet, despre care nici macar nu stii ce sa crezi; tu stai incremenit pe bancheta si privesti prin oceanul din ochi, cum el se indreapta spre usa si coboara. Stai pietrificat si nici nu stii de ce sa te apuci, de un plans torential sau de o goana dupa cel care tocmai pleaca(bineinteles mai exista si varianta aruncarii sub sinele de tren, dar nu suntem chiar atat de nebuni[oare?]). Te ridici si fugi spre usa crezand ca il poti trage de mana pe acest suflet care ti-a fost "coleg de compartiment", sa-i spui sa mai stea pentru un sarunt si inca un sarut si inca, inca un sarut. Dar nu. Ajungi prea tarziu(tot timpul ajungi prea tarziu, bad karma.) si tot ce vezi e cum iti face cu mana de pe peron. Dai sa coborisi tu, dar prea tarziu papuso, trenul tau o ia din loc. Si te lipesti de geam, in minte iti ramane doar imaginea unui om care iti face cu mana... Unii calatori vin si pleaca repede, dar rar, unii vin si raman o vreme, apoi cand pleaca lasa urme, ca pe nisipul din Costinesti, doar ca in acest caz, marea nu vine sa stearga urmele de picioare cu apa presarata(cu toate ca uneori ti-ai dori sa vina un tzunami). Ei pleaca si nu ai cum sa-i faci sa stea pentru ca de acolo au alt tren. Si dupa toate astea, nu vei mai fi niciodata, dar niciodata acelasi. La un moment dat, cand iti vor amorti picioarele de la atat stat in picioare, intrii nauc in compartimentul in care si-a lasat parfumul otravitor. Stai si doar atat. In atata tacere si frig intelegi ca un "pa" e dureros doar atunci cand nu mai lasa loc de "buna". "La revedere" lasa imediat placutul gand ca ochii se vor revedea. Nu stii cand, cum, si mai ales DACA acelasi calator va urca in trenul tau, sau poate tu vei urca in a lui. Acum, intrebare e : "Te primeste cu el in compatiment?". Undeva, candva... Unde? Cand?

Luciditatea mea e intradevar un adevarat blestem. M-as aseza cu cineva, cu niste genii neintelegi undeva intr-un local, carciuma, si as ridica frumos mana:"un whisky cu un cub de fericire, te rog! " Mi-as imbata amintirile si le-as invarti in alcool asa cum inart cubul de geata in pahar, le-as imbata si le-as lasa sa delireze, sa danseze, sa plece si mereu, dar mereu sa se intoarca inapoi. Am putea sa ne imbatam la sfarsitul lunii in TM. John F. Kennedy spunea asa: "Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil nu duce niciunde". Probabil. Daca as stii ca toate obstacolele duc undeva, le-as indura fara sa ma smiorcai. Poate ca tocmai acesta e farmecul in toata harmalaia asta, ca nu stiu daca duce undeva.

August e tot ce stiu, tot ce vreau sa stiu.


P.S. We are never prepared for what we expect. (p.s.-uri ar fi o gramada.)