Remember the last 30th of november?

Un 30 noiembrie si un "Ramas Bun" soptit la urechea toamnei, un ceai de lamaie si o promisiune zgribulita spusa printre aburii.

Au trecut peste noi anotimpuri si vor mai trece multe de acum in colo. Vor trece veri toride si ierni ce vor ingheta in noi. Vor trece ore, luni si ani, si noi vom privi ceasul nestiind cum, cum s-a nascut dintr-un nimic un ticat amenintator. Vor trece frunze suflate cu rugina, vor trece si lacrimi de ingeri cazuti din cer si aprilii de rozalii si nisipuri sarate in vara pana cand, pana cand vom... Da.
Era o zi de vineri si scapasem de scoala si ne-am trantit in Smart. Intre noi era o tacere tandra si invarteam lingurita cu miere in cana asteptand sa ma conving ca nu a uitat. In cele din urma am uitat eu ca a uitat. Am privit printe aburi si peste nasul meu inghetat si nu-mi venea sa cred ca suntem reali, nu-mi venea sa cred ca acolo sunt eu. Dupa multe cuvinte si multe apropouri, si-a amintit. M-a pupat si mi-a trecut orice suparare, la urma urmei era doar Sfantul Andrei. Si-a cerut scuze si a facut poate cel mai cumplit lucru. Atunci pentru prima oara. A promis. A promis ca anul viitor nu va uita, si nu se va mai intampal niciodata. Pentru 2 clipiri si un oftat, mi-a parut rau si mi-as fi dorit sa nu o fi facut, stiam si atunci ce efect aveau promisiunile asupra mea, stiam ca promisiunile sunt(de cele mai multe ori) capacitatea noastra de a dezamagi. Si o avem cu totii. Stiam ca prima, minora, dar de efect promisiune urma sa-si sape drumul acolo, in memoria mea de elefant, in organul meu plin cu sange, si prin urmare, stiam ca odata va tasni ketchup cand va uita din nou. Mi-a ramas bine intiparita in minte clipa in care am auzit "promit". Imi pare rau ca s-a promis, dar mai rau mi-ar fi parut daca nu am fi promis nimic niciodata. Au urmat alte si alte promisiuni care la fel au sapat mult pentru a ajunge unde sunt azi. Azi, cand fiecare promisiune e un vulcan activ ce sta sa erupa ori de cate ori sunt lucida. Am citit undeva ca sunt 2 feluri de promisiuni sacre: cele facute unui copil si cele facute unui dusman. Azi sunt un copil, sunt un copil in fiecare celula a mea, doar ca ma complac in lumea extremegasuperfantastic de "matura" si nu imi(mai)manifest copilaria. Deci azi sunt un copil care isi aduce aminte de promisiuni, amintirea mea fiind un loc in care 2 ganduri se intalnesc. Sau in care nu se mai intalneste nimic. Ce ar fi sa ne aducem cu toii aminte de ultimul 30 noiembrie? Pentru multi dintre noi a fost o zi rece de toamna, pentru altii nici macar nu a existat, pentru cativa a insemnat totul si pentru o gramada a fost doar ultima zi din noiembrie, in schimb pentru altii a fost o promisiune ca va exista si anul viitor un 30 noiembrie, si uite, exista, dar nu e nici pe departe la fel ca cel de anul trecut.

Nu are rost sa iti construiesti din materiale scumpe, vise in care s-ar putea sa nu mai locuiesti, sau mai rau in care nici macar nu iti doresti vreodata sa stai, e pacat sa scrii o poveste, pe care s-ar putea sa nu o mai recitesti din cand in cand sau pe care ai putea sa o uiti, nu are rost sa spui cuvinte pe care nu doresti sa le plantezi si de care sa te ingrijesti ca mai apoi sa te poti bucura de ele atunci cand infloresc. E pacat sa sari peste o prapastie dupa lungi momente de cugetari si analize mamematico-distructive, nu merita sa atingi daca nu planuiesti sa vindeci sau macar sa alini, nu are rost sa privesti daca tot ceea ce vezi este o fata scumpa de portelan. E pacat sa nu faci toate astea dintr-un prim si nebunesc avant, e pacat ca ai nevoie de mai mult decat de o mana de care sa te tii atunci cand e sa sari din avion.

Azi, imi doresc sa stiu ca acest 30 noiembrie chiar exista si ca nu e doar mintea mea care imi joaca feste. Promisiunea nu risca neimplinirea, eu risc ceva mai mult. Imi voi tine fiecare promisiune pe care o fac si voi promite doar lucruri pe care stiu ca le pot face. Azi e 30 noiembrie si bate vantul prin mine.

Do you remember the last 30th of november?