Pentru un "forever" si inca o zi

Am dat verdictul. Cea mai dificila sarcina pe care o am acum, e sa ma suport pe mine. E un algoritm pe care il derulez in fiecare zi, nu e cel mai bun, dar asa cum e el, cu hartoape, cu santuri, greu, pavat cu cioburi de sticla si sare de amintiri, il indur fara prea multe smiorcaieli sau comentarii(acesta e aspectul cel mai chinuitor, imi statea in obicei sa ma plang). As putea sa aleg sa nu il derulez, dar ziua tot se rostogoleste frumusel si sadic, chiar daca eu ma scol sau nu din pat. Ignor diminetile ca si cand ar fi doar niste iluzii invechite. Sunt ravasita, ciufulita, ametita si de cele mai multe ori cu gatul intepenit, dar tot imi caut farame de putere si curaj(mult...curaj, la mine greu de gasit) ca sa dau ochii cu lumea asta dementa si fara un scop precis. E atat de devreme... prea devreme si prea gol de jur imprejur. Facand referire la o intrebare din testul meu de fizica (la care nu am stiut:-j), sunt un termostat(deocamdata) temperatura mea ramane constanta, adica sub 0 grade, chiar si la contactul cu alte corpuri. Sunt un termos gol si zgribulit.

Sometimes when you think you are swimming to the short, you're actually drowning.

Ma las sfartecata si ferfelitita de lumina calda a trecutului in timp ce lumea se lafaie cu lumina eterica si frumos mirositoare a prezentului. Sed intr-o letargie spinoasa, dar oarecum confortabila si in ciuda faptului ca am vazut multe maini, intinse gata sa ma ajute sa ma ridic, ii refuz politicos, caci eu sunt foarte bine asa, nu am nevoie de ajutor si ma descurc. Balamalele sipetului s-au atrofiat de la atata "deschis-inchis". Mi-e greu sa ma abtin (sau poate, doar poate nu vreau.) Am o placere deosebita cand imi iau plasturele jos de pe rana si il piscal pana imi da sangele. Si ca satisfactia mea, sa fie mai mare imi pun si o lingurita de sare in locul ranii, si apoi imi musc puternic buzele pana imi las urmele de dinti pe ele si pana cand buzele capata culoare sangelui ce se revarsa din leziunea mea veche si totusi parca in fiecare zi proaspata.

Am atatea lucruri importante sa spun, atat de esentiale si aruncand un ochi in cosul plin de cuvinte ma loveste parca un sentiment de aversiune, caci constat cu sila ca toate lucrurile importante sunt mult prea greu de spus tocmai pentru ca, cuvintele le diminueaza esenta, parca tot ce e de inteles se prabuseste atroce intr-o mare de de gheata si parca, doar parca cuvintele sug orice urma de sentiment. Nici nu stiu cum, cu ce zambet sau privire as putea sa scot un cuvintel. Pentru ca stiu exact ceea ce trebuie sa spun si pentru ca tipatul meu nu ajunge atat de departe,(pana la "el") pentru ca mi se pare ca sufar de amnezie, si doar pentru ca in fiecare zi vad acelasi film care se taie brusc, pe neasteptate. Daca nu as fi fost acum singura, poate as trece mai usor peste bolovani si hartoapele astea, in care ma impiedic ca o moafla ce sunt! Da mi-ar fi mult mai usor! Dar nu va agitati, am inteles, am fost aruncata din cuib si acum trebuie sa ma descurc singura. Dar nici macar... vreau sa zic...poate ca ai... un pic.... Macar odata...?Nu? Nu? Nah bine. (vb lu' Roxi)

Cateodata ma vad conectata la aparate, palida, fara urma de culoare si ma mangai cu mila, mila pe care simt ca o resping, caci nu cred ca am vreo nevoie de ea. Imi trec mana pe obraji si apoi ma ating din nou si simt cum pana si textura pielii e diferita, obraji mei sunt calzi si tot ai mei sunt reci. Ma aplec asupra-mi si ma sarut pe frunte. Intorc privirea si vad cum aproape de patul in care stau neclintita, isi face somnul un suflet mai cald decat al meu, are ochii inchisi dar totusi pare mai viu decat mine. Ma asez pe marginea patului si privesc. Ma apropii gandind ca un sarut mi-ar incalzii mie obraji sau poate mi-ar aparea putin sclipici in ochi. Ma apropii incet, in linistea atroce din camera, se aude doar ticaitul aparatelor. Cand sunt foarte aproape de a inchide ochii si de a-i fura un sarut, isi deschide ochii si ma fulgera cu privirea speriat. Ma trag infiorata si cad ca un bolova la pamant si zac acolo pe gresia rece, si ii ascult doar respiratia articulata. Imi aduc aminte perfect de toate vocile pe care le-am auzit la viata mea. His voice was as intimate as the rustle of sheets. Pentru ca era perfecta. Si cat noroc pe mine, caci am fost inzestrata nu doar cu o memorie auditiva foarte buna dar si cu cu o memorie vizuala de exceptie. Altfel cred ca acum as fi lipsita de orice marutaie de putere si curaj. Curaj nu am. Inca nu am suficient curaj.

In urma unei dulci nebunii, a unei neintelegeri salbatice, in urma mult ravnitei disfunctionalitati a inimii, a aschiilor de amintiri care imi strapung creierul jigarit, a sclipirilor din ochii mei si a pulsului meu mereu in crestere a ramas un dor de nestapanit, si un "forever" inca netrait. La sfarsitul batailor nebune ale inimii (BOOM BOOM BOOM) urmeaza o fractiune de secunda in care nu simt nimic, urmata de mii si mii de secunde in care simt mai multe decat imi este permis. Nimeni nu a masurat rezistenta inimii si nimeni nu o va face vreodata. E imposibil. And i tried. Oh yes. God knows i tried. Pentru ca dupa fiecare gand stresat, nelalocul lui, dupa ce ma linistesc putin imi gonesc gandurile sa zboare de capul lor. Ce cap?! E incredibil cat de des ele aleg sa zboare spre tine. Niciodata nu tin minte sa fi fost atat de toamna. Sa fi fost atat vant si atat de ruginit. Inima mea s-a naruit mai tare ca niciodata atunci cand m-am trezit si ziua era complet(da, da am invatat e complet nu complect. :) ) diferita de toate zilele pe care le traisem pana atunci.

In momentele in care sunt lucida pe deplin, ma bucur si ma simt norocoasa ca am ceva care face atat de dificil acel "pa". Acum cand e mai intuneric (se intuneca la 5), mi-e mai usor sa vad stelele si sa le separt de asteroizi. :) Se face frigut, si ma gandesc la ianuarie. Ma gandesc la : "Pentru ca in ianuarie ninge disperat si gasesc in ninsoare pretextul de a ma cuibari la in brate fierbintii".

Imi dau sema de se se intampla, dupa felu-n care totul tace...
I would have kept you forever plus one day. :)

Quote of the day "Never ruin an apology with an excuse"
p.s. imi lipsesti mult :)

A little bit broken

Prizez praful vremurilor trecute. Dependenta. Prizez orice amanunt, orice chichita, doar doar reusesc sa im bag mintle in cap. Ori nu mai am ce baga, ori nu am unde baga. In fiecare noapte trag cate o linie de amintire. Ma privesc in oglinda, pupilele mi se dilateaza, mii de furnicaturi imi strabat corpul, emotii, vise si tot cea ramas in urma incendiului. Apoi ma las in pat, si adorm cumva dupa ce gheizerul ce-mi tasneste de sub pleoape se potoleste.

Pe peretii din jurul meu a ruginit aerul (sau au ruginit peretii), aer ce devin suparator de des, irespirabil, mai ceva ca aerul poluat cu tobe de esapament. Sunt stuperfiata de capacitatea mea de a ma tine pe picioare, adica, sunt obosita, si ceva suge din mine toata vlaga si viata, doar parca. "Am iubit, iar acum ma odihnesc". Ce prostuta eram cand faceam pe desteapta. Nu reusesc sa disting nimic din gramada amorfa din capul meu bolnav. Pentru ca la urma urmei, e bolnav. Am incercat, nu odata, sa fac ordine in capul meu dar am ajuns la concluzia ca intrebarile care au ramas fara raspunsuri nu am unde sa le pun, nici un sertar, nici un dulap, apoi dupa ce am facut calcule bolnavicioase, m-am gandit ca singurul lucru care ar putea face ordine deplina in capul meu ar fi o dinamita. Si imi voi lua o dinamita, sau un dulap mai mare, blindat probabil... Asta am sa fac. Da.

Mai bine de 2... Sunt inca prinsa intr-o smoala fierbinte, defapt sunt intepenita intr-o gara, asteptand sa mi se intoarca trenul. Si nu mai vine si inca nu am obosit sa astept. Sunt imbracata foarte subtire si frigul ma plezneste fara vreo dara de mila. Se face tot mai frig. Si sunt imbracata atat, dar atat de subtire. Incepe sa bata vantul care imi ingheata ochii, imi ingheata otrava pe pometi si nici urma de "chill" sau de vreo imbratisare, fara urma de Lenor si nici macar un "noapte buna". Nici o urma de noi. Fericirea variaza de la om al om, asa ca m-am trezit eu, geniu neinteles, sa-mi insusesc "acea" fericirea dupa care fugi pana fac bataturi, pana iti tocesti tibia, dar petru care merita sa fugi toata viata.

Cum indraznesc sa ramana neschimbate atatea lucruri cand s-au schimbat atat de multe din tot ceea ce conta? De ce cladirile nu se prabusesc, sau de ce nu se muta Muresul in timisoara? Duca-se invartindu-se. Nu inteleg nimic, geamurile s-au aburit si totu e atat de neclar. Mi-am lipit nasul de geam si de aici parca totul e si mai ambiguu. Nu pricep cum tacerile lungi si tandre nu au reusit sa spuna defapt nimic, sau de ce unele cuvinte, spuse cu un ton afectuos, la momentul potrivit nu au marcat nimic. Poate mi se pare.Poate iar debitez. Ne-am despartit de atatea ori, in gluma, din orgoliu sau pur si simplu ca asa am avu noi chef. Era oricum un joc din care atunci, ieseam amandoi teferi si totul era bine. Dar cand a fost sa fie de-adevaratelea am simtit cum moare in mine speranta fericirii care pana atunci nu stiam cat de adanc isi poate adanci radacinile si cat de impletite si de incovaiate sunt firisoarele care se hranesc cu A2 pur, direct de la sursa, sau cat de raspandita este ea in organismul meu slabit. Mi s-a spulberat orice teorie cum ca bucuriile mari nu pot fi alungate pentru nimic in lume.

Ma intorc in timp parca cu o eternitate... Stii... Daca as fi stiut ca in noaptea aceeaa te voi vedea ultima oara dormind langa mine, ti-as fi soptit tot ceea ce nu stii, ti-as fi soptit totul fara sa imi aleg cuvintele cu seama, fara sa caut subtilitati, fara sa astept un raspuns. Ti-as fi soptit totul si sunt sigura ca m-ai fi auzit in vis, sunt sigura ca in vise, subconstientul tau ti-ar fi spus tot ce am vb eu cu el. Ti-ar fi povestit cum arat cand te privesc dormind. Daca as fi stiut, te-as fi strans in brate dar totusi mi-as fi dorit sa nu te trezesti... mi-ai fi stricat tot planul. Daca as fi stiut ca atunci te sarut pentru ultima oara, Te-as fi sarutat incet, abia daca ti-as fi atins buzele, as fi amanat gestul, de dragul de a-mi dori mai mult sa te sarut. Te-as fi sarutat ca prima oara. Daca as fi stiut ca va fi ultima oara cand mai pot dormi cu tine, mi-as fi dorit sa inghetzam amandoi. Daca as fi stiut ca va fi utima oara cand beneficiez de priviri de cicocolata, te-as fi tinut aproape, foarte aproape doar ca privesc adanc in ochii tai si sa mi-i intiparesc bine de tot in minte. Doar daca as fi stiut ca... Atunci va fi ultima ora cand iti voi mai simti inima zvacnind desupra inimii mele, te-as fi strans tare, tare pana cand inimile noastre s-ar fi contopit. Mi-e dor de cutremurul din cavitatea toracica, de lava fierbinte ce erupe strasnic, scurganduse prin orbitele mele. As vrea in interiorul inimii mele, un cutremur cu magnitudinea de 9 grade pe scara Richter, vreau sa simt din nou pulsatiile inimii mele, sa le aud, sa imi spuna ceva, sa ma nimiceasca si sa ma readuca la viata ca atunci. Acum nu spun nimic. Tac... Intr-o zi, mi-am privit vreme de cateva minute bune, zona unde isi desfasoara activitatea zilnica inima mea nebuna si am vazut cat de rar bate si cum tricoul "pulsa" in ritmul inimii. Am stat, gandindu-ma ca o voi auzi. Dar nu, se pare ca nu a vrut sa-mi spuna nimic. Cred ca e putin ranita. Sunt mute in fosnetul asurzitor al despartirii. Strigatul rasuna tot mai slab in urma pasilor tai care se indeparteaza. Nu ti se pare totusi ciudat unde am ajuns? Eu sunt atarnata de secundar, ametesc teribil si stau sa cad. Aud un ticait nesfarsit care nu face altceva decat sa prevesteasca frigul. 7 grade celsius... Inca putin.

Nici prin cap nu mi-a trecut ca din nimicuri poti construi colosuri. Nu stiam ca sunt in stare de atat de mult si parca totusi atat de putin. O poveste, un basm, o legenda si poate candva un mit. Sunt cenusareasca si tu printul? Nu. Noi.. Vom fi mereu altii si pentru totdeauna aceiasi. Spui intotdeauna ceea ce simti si faci ceea ce gandesti. As fi vrut sa mai stai, un anotimp, un an, un timp...

La ce bun sa plecam?

Eu: "How's your heart?"
Eu1: "A little bit broken"

And as we say our long goodbye

...

I'll sing it one last time for you
Then we really have to go
You've been the only thing that's right
In all I've done

And I can barely look at you
But every single time I do
I know we'll make it any where
Away from here

Light up, light up
As if you have a choice
Even if you can not hear my voice
I'll be right beside you dear

Louder, Louder
And we'll run for our lives
I can hardly speak I understand
Why you can't raise your voice to say

To think i might not see those eyes
Makes it so hard not to cry
And as we say our long goodbyes
I nearly do

Light up, light up
As if you have a choice
Even if you can not hear my voice
I'll be right beside you dear

Louder, Louder
And we'll run for our lives
I can hardly speak I understand
Why you can't raise your voice to say

Slower, slower
We don't have time for that
All I want's to find an easier way
To get out of our little heads

Have heart, my dear
We're bound to be afraid
Even if its just for a few days
Making up for all this mess

Light up, light up
As if you have a choice
Even if you can not hear my voice
I'll be right beside you dear

Pledorie

Era atat de devreme. Intinsa in patul rece, plutea in camera un aer reavan pe care il inspiram greu, la fiecare inspiratie inchizand ochii parca orbiti de atata tentativa de evadare. Priveam tavanul si ascultam cum masinile trec pe soseaua uda calcand fiecare frunza facuta una cu pamantul. Ispita amintirilor, dintr-o dimineata ploioasa de octombrie se culca langa mine si ma priveste adanc, incercand parca sa-mi patrunda prin pori. Isi trece mana aspra peste mana mea, imi mangaie obrazul degerat si imi admira neputinta in toata maretia ei. Scorpie! Nu o pot privi in ochi pentru ca in cele din urma e un rau necesar, o ispita care imi doresc sa puna stapanire pe mine in fiecare dimineata, sa puna stapanire, sa ma devoreze, sa ma arda pana ma fac scrum, sa ma sarute pe dinauntru, sa imi dea putin aer, sau sa mi-l ia pe tot, dar totusi sa nu mai dea drumul robinetului ruginit din orbite. Ispita amintirilor. Mana ei aspra imi ajunge in par, se apropie de mine si dandu-mi parul la o parte imi sopteste ceea ce ma face sa cedez. O urasc! O nemernica manipulatoare! Eu, slaba de inger, sau eu, un inger slab. O las sa patrunda, o las sa-mi strabata fiecare venisoara, isi face loc nemiloasa spre aorta si apoi, imi zdruncina inima, o intoarce pe toate partile, o stoarce de sange, o face ghem apoi o indreapta la loc, o sifoneaza si apoi o calca. Apoi se imprastie peste tot, nu inainte insa de a face o vizita creierului meu obosit, caruia ii joaca feste si o bulverseaza exhaustiv. Imi suna alarma, o sting si ma ridic din pat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

S-au spus multe si inca se vor mai spune de acum incolo. In mintile multora va ramane piesa de teatru predilecta. Unii nici nu stiu de ea si altii o vor uita. Dupa ce in fiecare noapte(de doua luni), cand gandurile negre imi amutesc si intr-un final lacrimile isi reduc debitul, imi spun in gand povestea mea preferata, sperand ca un copil naiv si speriat ca finalul sa fie mai bun, sau cel putin altfel. Despre noi? Eram prea frumosi ca sa existam prin cuvinte. Eu... aiurita si fricoasa, ma ascundeam noapte dupa vise, uneori exagerat de timida, alteori prea dezghetata, slaba in fata unei priviri moi de cafea, nesatula in pragul unor saruturi, linistita in apropierea lui, in sigurata in permanenta, habauca tot timpul, indragostita 24 din 24, 7 din 7. El? :) El spiritual, zglobiu, mult prea orgolios(cateodata intr-un mod atragator...), la fel de calin ca si mine, protector, cald tot timpul, visator cateodata, cand e asa, putintel indragostit, ambitios, cateodata enervant de incapatanat simpatic de morocanos cand e bolnav.

Noi?

Eram frumosi. Imi era frica de atata fericire. Eram al urma urmei inca nestiutoare. "Profesor" bun ce era, m-a invatat sa alung teama prosteasca si infantila. Mi-as dori sa mai simt buzele lui apasandu-se peste ale mele, sa simt cum imi musca buza inferioara cum o strange intre dinti, cum o savureaza trecandu-si fin limba peste ea, si eu la randu-mi sa fac la fel. Mi-e dor sa tremur nu de frig ci de emotii in bartele lui, fiecare strangere vie provocandu-mi o durere la urma urmei placuta, caci era facuta din prea multa afectiune. Ne priveam mult, suficient de mult incat sa inteleg ca nu ca niciodata nu pot sa nu ma intimidez dupa o privire adanca. Am facut din iarna vara, savurand la sfarsitul saptamanii ceaiuri in dragul Time to Time. Mi-a dat betii cu arome de fructe de padure, orgii de cuvinte moi, imbratisari din care eu nu mai stiam daca sunt vie sau moarta, priviri care m-au facut sa tremur. Diminetile in care te sunam la 11-12 si te trezeam.... Vocea ta e inca prima pe care imi doresc sa o aud dimineata. Cand dimineata pleaca ai mei si ma pupa, trezindu-ma din cosmaruri sau vise, imi doresc de fiecare data sa fi tu defapt cel care imi da "mica trezire", evident de fiecare data raman in pat dezamagita gata sa urlu si sa tip de frica. M-am indragostit fara sa vreau, fara sa stiu. Eram mult prea frumosi... Marea, cimitir al amintirilor mele. Rasaritul intarziat ce ne apartine, noptile flamande de atinger. Plaja rece din dimineti, nisipul umed, suspinul valurilor care ne trimitea unul in bratele celuilalt. La mare, mi-am pierdut definitiv busola. La mare ne aveam unul pe celalalt. La mare exista un noi... ah si p.s. imi pare rau ca am uitat sa-mi iau baterii la aparat in dimineata aia. :D

De ce nu am trezesc din moartea asta clinica? De ce nu imi deschid ochii? Mi-e frica ca voi fi deconectata de la aparate si o sa ma inalt la cer. I-ai lasa sa ma deconecteze? Sunt suparata pe toata lumea azi, dar mai ales pe mine. Nu imi pot explica incapatanarea si infantilitatea mea fara limite. Acum atat de tarziu. Acum atat de suspendata in trecut. Acum, doar un inger ratacit prin arad, cu aripile ranite. Cu tine mi-au crescut aripi, aripi moi, calde si pufoase, asa cum imi plac mie. :) Apoi, am zburat prea mult si ... se pare ca m-am izbit de pamant unde aripile mele s-au murdarit de sange purpuriu, acum sunt nevoita sa pases pe pamant, ca o muritoare oarecare. Credeam ca suntem nemuritori, atata tot.

Undeva, candva vom sta din nou intinsi pe plaja si o sa asteptam ca soarele sa rasara numai si numai pentru noi, undeva si candva o sa mai apuc sa te iau in brate si sunt sigura ca macar odata voi apuca sa-ti spun tot ce nu am fost in stare sa spun pana acuma. Au ramas multe nespuse si multe nefacute. Poate e prea tarziu pentru "noi". Pana atunci ma gandesc in prostie la mine, la tine si la un noi apus. Poate peste cativa ani vom fi in stare sa ne privim altfel iar sau poate o sa fiu eu pregatita sa aud, sa concep si sa diger chiar si cu scarba acel ingrozitor "s-a terminat", care imi tiuie si acum in urechi. Sau poate vom fi noi, amandoi pregatiti pentru un nou rasarit. Ce prostuta sunt... parac mi-e mila de mine si cateodata imi vine sa-mi f*t cateva palmi bune.

Inca ma gandesc la: " Si daca as sti ca ar fi sa pleci, te-as trage de mana pentru inca o imbratisare, inca un sarut si ti-as sopti la ureche... sa mai ramai pentru inca, si inca si inca un sarut...."

So stuck in this, and so unable to let go.

Marea

Inceptul. Mi-e atat de dor de mare. De o emotie si de un fior.



-Mi-e dor de mare. Imi place la mare ca esti curat tot timpul. Marea te spala.
-Si esti sarat, nu? Te spala si te sareaza.
-Tu ai fost vreodata la mare?
-Nu, da' am visat ca am fost. Intr-o zi mi-a intrat nisip in ochi si am plans toata ziua.
-Si cand ai intrat in apa, ti-a trecut.
-Mda, si am visat o casuta de paie pe plaja, in care o sa stau si iarna, si vara.
-Si mai e cineva in ea?
-Suntem numai noi doi. A, si marea.
-Pai si nu intra apa in casuta cand e furtuna?
-Nu. Cand e furtuna intram noi in apa si ne plimbam prin valuri.


-Te sarut si tremur ca un amarat.
-Buza ta de sus ma ocroteste.
-Mana de pe sanul tau nu pot sa mi-o desprind.
-Sanul meu e fericit, priveste.

In ochii tai rade marea
In ochii tai e ninsoarea
In ochii tai este soare
In ochii tai este zarea

-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa evadez?
-Trupul meu este soseaua ta spre infinit.
-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa mai visez?
-Ochii mei te vor visa la nesfirsit.

In ochii tai sunt si eu
Cu gura si nasul de zmeu
In ochii tai este soapta
Unei nopti calde-ntr-a saptea

-Iarta-ma ca am uitat cum sa iubesc
-Nici uu n-am stiut asta vreodata
-Au facut din mine un soldat care saruta stramb
-In schimb ochii tai sunt fara pata

In ochii tai este vantul
Care ma poarta-n nestire
Catre un loc fara ganduri
Catre orasul iubire
Catre orasul iubire
Catre...

Goluri

"... Cand aveam 3 ani am intrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea sa bata doar o singura data. Si mama stii ce mi-a raspuns? Ca daca ar bate o singura data, n-ar mai exista golurile dintre batai. Si atunci am intrebat-o : "Dar de ce as avea nevoie de golurile dintre batai?" Ea mi-a raspuns: "Pentru ca, intr-o zi, cineva sa vina sa le umple!"... "

(Noi suntem zeite, Alice Nastase)

Mi-as fi dorit sa fiu eu cea care sa poata sa le umple. O vreme am crezut ca sunt. Poate am fost.Poate candva le-am umplut, poate nu pe toate, poate deloc, poate candva. De cate ori nu am simtit acele batai si acele goluri, le-am simtit batand pe pieptul meu, pe sanul stang. Poate as reusi sa recunosc acele batai si goluri dintre mii si mii. Acum nu imi pot auzi golurile dintre batai. Abia imi mai aud strigatul. Incerc in permanenta sa umplu golurile cu amintiri rasuflate, detalii de care ma tin cu dintii. Cateodata mi se pare ca fiecare tesut din mine se destrama ca o carpa murdara, cateodata ma simt destul de bine... Mai mult decat orice, imi doresc sa nu fi fost toul doar un vis tamp, imi doresc cu disperare ca totul sa fi fost exact asa cum am crezut. Stiu un singur mod de a-mi face inima sa bata la turtie maxima, stiu sa o fac sa electrocuteze, stiam sa o opresc si stiam sa o tulbur,dar nu fara... Reuseam cateodata sa perpetuez acele goluri si batai la infinit, dar se pare ca pe masura ce inaintezi in emotii inaintezi si spre sfarstul ei. Stiu ca Domnul 18 duce exact acolo unde as vrea sa ajung. Nu stiu de ce. Mint. Stiu de ce. Nu merge mai nimic asa. Stiu clipele in care imi lipseste. Nu e greu , fiecare. Imi lipsesc frisoanele de emotie, si imi lipseste certitudinea lucrurilor imi lipsesc gargaritele din stomac. Imi lipseste siguranta si tot. Tot. Imi lipseste parcul si imi lipseste ceaiul de fructe de padure. Imi doresc sa ma trezesc dimineata si sa fi fost totul un vis. Vreau sa stiu ca pot tranti usa masiva in spatele meu si sa plec si sa stiu ca as fi luata in brate. Ce proasta sunt! Parca totul continua sa se surpe sub mine si am nevoie de privirea si atingerea acea. Mor dupa imbratisari, dupa "specialitatea casei". Au murit destule in mine de o luna, incepand cu increderea si terminand cu siguranta. Mor incet bucati din mine si toate se fac pulbere; suntem defapt, la urma urmei, toti doar pulbere. Nu mai sunt sigura de aproape nimic. Sunt atatea intrebari care jinduie dupa cate un raspuns, scurt sau mai putin. Am tot mai multe draft-uri pe care sper ca intr-o zi o sa imi fac curaj sa ti le trimit, una cate una. Am povesti pe care le-am scris de dor sau de frica. Scriu tot ce stiu, pentru ca habar nu am cand ma va lovi amnezia.Poate vor veni extraterestrii si imi vor spala creierul cu Ariel. Esti ca un ulei, nu mai iesi. Mi-e imposibil sa cred ca chiar se poate uita. Dar toti reusim sa ne aducem aminte ca avem o scara de incendiu, "a uita".Nu pot inca sa ma retrag in spatele tau soptind in urma ta ceea ce tu oricum stii demult...

Cateodata mi-ar placea sa am pentru ce sa fiu terbil de suparata, sa gasesc greseli enorme. Am incercat, nici nu stiu de ce. Cateodata, sunt furioasa. Foarte furioasa. Si imi bag tot felu de prostii in cap care dimineata dispar si sunt inlocuite de toate celelale sentimente care nu palesc. Mama lor! Incerc sa ma supar si sa imi doresc sa dispari. incerc sa ma supar pe tine ;asta dureaza putin pana devin furioasa pe mine, cand ma urasc pentru greseliele mele si comportamentul meu pueril. Pentru ca am fost un copil mic si rasfatat, egoist si cretin. Imi vine sa ma zgarii pe ochi ca mi-am bagat mintile in cap abia ACUM. Acum cand e tarziu, cat de tarziu? Pe mine pot fi furioasa incontinu, la nesfarsit. Mi-as da palmi cateodata pentru ca aparent nimeni nu ma plezneste (sau nu vrea sa ma plezneasca)tare de tot. O palama care sa ma scoale din morti. Sa cutremure fiecare os afectat de iubire din mine. Sa se scurga ttoate ideile indobitocite din mine.Cand furia mea depaseste orice limita, sunt furioasa pe Dumnezeu. DA, stiu e pacat. Dar asa cum se poate el supara pe noi, asa pot si eu sa ma supar pe el. Ii place sa vada omanei suferind? Ii place? Sunt furioasa si acuma pe el, chiar daca la urma urmei, in clipe crunte si disperate tot la El ma intorc, umila, cerand nici nu stiu exact ce. Cred ca nici el nu stie ce vreau. Cu toate ca nici nu stiu daca rugaciunile mele sunt doar niste baliverne care se pierd in vant, sau sunt vorbe care ajung la un "CINEVA" care ne iubeste pe noi toti. Defapt Ale m-a intrebat daca exista i-am raspuns ca nu stiu. Catodata ma gandesc ca nu, daca ar exista, nu as fi ajuns in situatia asta, daca ar exista ar indrepta lucrurile, s-ar ocupa putin, doar putin de tot de problemele noastre. Daca ar exista mi-ar asculta rugaciunile disperate din noptile imbibate de insomnie, sau daca nu, macar s-ar gandi ca as putea sa provoc un dezastru ecologic cu toate blocurile astea de lacrimi pe care am reusit sa le construiesc si care stau sa se prabuseasca clipa de clipa. Macar pentru omenire, nu pentru mine. In schimb daca nu ar exista, poate nici eu nu as fi reusit sa fiu atat de fericita, poate nu as fi atins apogeul niciodata, poate as fi fost tot o prostuta, poate inca sunt, poate, doar poate nu as fi fost capabila sa iubesc. Poate nu s-ar fi intamplat lucrurile asa. Stiu ca e absurd, dar sunt suparata pe el. Mi se pare nedept. Si punct. Imi doresc sa simt ritmul iambic in corpurile noastre si imi doresc sa regasesc amintirile amintirilor si amintirile tale in visele mele, corpul tau in corpul meu, visul tau intre ale mele. Daca as fi invizibila, m-as putea strecura la tine si as putea sa te iau de mana, as putea sa stau aproape, atat de aproape de gura ta, sa-ti simt pulsul batand in buze, sa-ti privesc adanc ochii fara sa ma intimidez, sa iti devorez dorinta ce razbate din privirie, as putea, nu? Am vazut cum Alex, o mangaia pe Ale pe umar, isi trecea mana prin parul ei si in cele din urma a pupat-o pe frunte. Mi s-a adunat oceanul in ochi, si ochii s-au inecat in el. Vreau sa avem marea din nou, sa avem noptile si diminetile,sa avem si ziua de maine de partea noastra si sa ne avem pe noi, sa ne putem plimba prin linistea plajei goale, sa putem respira aerul sarat, sa zboare pescarusii deasupra noastra, sa putem alerga prin nisip, si sa ne sarutam la rasarit. Sa avem fiecare rasarit si fiecare apus .Ce prostii spun si ce penibila sunt. Imi vreau somnul linistit, vreau sa fie totul doar un vis. Imi vreau fericirea de anul trecut. Imi vreau toamna de anul trecut. Am fost in stare sa merg orbeste pe un drum chiar daca era gresit, si oare chiar nu se poate iubi la infinit? "La jumatatea oricarui elan, o jumatate de prabusire".Gandesc prea mult atat de mult incat la un moment dat, imi tasnesc niste gheizere fierbinti de sub pleoape. "

Pentru el puteam orice. Totul mai putin un lucru, defectul meu, cancerul meu, care in cele din urma ne-a fost fatal amandurora. Scotocesc dupa trusa mea de medic din copilarie, scotocesc dupa niste bisturie, pansamente si niste perfuzii. Unde naiba imi sunt defibrilatoarele (aparatele de resuscitat)!?!?! Erau aici ultima oara! Mama lor de aparate. Scotocesc prin dictionare de medicina si timpul se scurge nemilos. Pacientului ii scade pulsul. Inima ii cedeaza sub durerea apasatoare si disperata imi intorc privirea spre aparatul care piuie. /\/\/\/\/\/\/----------- Alerg spre aparat si il privesc pierduta, rostesc cele mai tampite cuvinte doar , doar si-o reveni,dar nu ochii umeziti vad acelasi lucru -----------. Sunetul scos de aparat ma surzeste si Imi doresc sa nu-l fi auzit niciodata. Mi-e frica sa sting aparatul. Ma indrept spre masa de operatii si ma apec incer cu teama peste pacienta. Subit, aerul mi se opreste in gat , inima sta sa-mi inghete si nu mai pot ingiti. Sunt paralizata intr-un morman de dureri. Ma vad pe mine, ramasa singura pe masa de operatii, rece si cu buze palide, aproape mov, Imi curg lacrimi in nestire, mi-e groaza sa ma ating, lacrimile imi spala mana care se alimenta inca cu sange dintr-o punga agata sus pe un "cuier" Scrie mare pe el A2. De ce mai iau sange cad sunt fra rasuflare? Imi ridic privirea la auzul unui sunet. Pe masa de langa zace cineva, se alimenta cu sange, la fel, A2. Inca traieste caci sunetul aparatului sau, este mai viu si mai vesel decat al ,meu. Ma apropi impietrita de el... isi misca putin mana, pe care o ating. Ma strange putin de mana de parca ar vrea sa-mi spuna ceva. Ma sperii ingrozitor si fug disperata pe niste colidoare albe care nu se mai termina, inca fug obosita. Niciodata mai moarta ca acum.

As vrea sa fie totul un film. Un film si sa putem da o reluare, sau sa derulam filmul si sa modificam cate ceva. Din pacate "timpul are prostul obicei de a fi ireversibil" .Ce ciudat ca acum totul ar parea atat de usor, mi se pare ca totul sta intr-o bataie din palme. E prea usor dar noi, dementi ce sutnem, complicam lucrurile intr-un hal fara de hal si facem un talmes balmes si un har si mar de proportii gigantice. Ma sufoc de fiecare data cand il vad. Imi taie respiratia asa cum facea la inceput. Inca reuseste de cate ori il vad sa-mi starneasca acea senzatie stranie din stomac. Am in minte niste cuvinte. Doar niste cuvinte care imi aduc aminte de cum eram la inceput. Era punctul stabil al universului si acuma fac echilibristica mortala pe o sfoara subtire cat un fir de par. Tot timpul cred ca totul s-ar rezolva atat de usor, dar defapt daca as suna, nu ar conta. "Eterna e doar tacerea". Macar de nu s-ar mai izbi toate gandurile astea de mintea mea, macar de ar inceta rumoarea din capul meu, daca s-ar opri vacarmul in care imi pierd mintile. Daca totul ar fi o gluma proasta... It seems so easy now

"They said that i love you too much, and it won't last... i didn't believe them"

How late is "too late"?

E o nebunie peste tot. Cred ca ar fi bine sa ma opresc din postarea acestor "chestii". Eu inca sper ca Dumnezeu imi citeste blogul si poate o sa simta nevoia, atunci cand imi voi pierde mintile de tot, sa-mi dea si mie niste explicatii, eu cred ca le merit. Daca altii nu mi le dau, o sa mi le dea el eventully.

Nu sunt chiar in apele mele in zilele astea. Nu imi place sa aud lucruri pe care nu vreau sa le aud. Nu mai vreau ca ceva sa ma zgarie pe creier. Imi vreau doar doza de morfina injectata in lobul parietal. E perioada in care orice imbratisarea, fie a colegelor, sau a oricui altcuiva, mi se pare o imbratisare a congelatorului(nu o spun din rautate, asa ma simt eu). Caut o voce care sa ma linisteasca, vreau acel "chill" sau "o sa fie bine"care intradevar sa ma calmeze. Vreau sa aud vocea. Nu mai pot face fata zgomotelor. Vreau o liniste deplina, si vreau ca intr-o clipa de neatentie si o clipa de gandire profunda si dureroasa, sa rasara dintr-un capat al camerei vocea pentru care as putea sa imi omor propria-mi voce. Mie nu mi se pare ca eu sunt defapt eu, daca as putea macar sa-mi aduc aminte de mine. I can't really remember anything without you... E o perioada in care refuz orice ajutor si prefer sa ma descurc mizerabil, dar singura. Prefer sa mi se adevereasca toate cosmarurile decat sa cer ajutor. Am cerut ajutor la un moment dat, dar nu era genul de ajutor la care ma asteptam. Nu vreau sa fiu rea, dar la urma urmei nici roxi, nici ioana si nici oanale nu am pot ajuta. Eu le apreciez efortul dar, cred ca acuma trebuie sa fiu lasata sa ma lovesc de toate containerele din centru. And after all, lumea nu se invarte in jurul meu, niciodata nu s-a invartit si everyone has his own problems asa ca pentru ce sa mai dau si eu din gura degeaba, caci la urma urmei nu le pasa. Deci citand din "eternal sunshine of the spotless mind" ---> "Exista un nucleu emotional in fiecare amintire, iar cand acest nucleu este eredicat, amintirea intra intr-un proces de degradare." Eu refuz sa putrezesc cu totul! Daca imi intra amintirile intr-un proces de degradare o sa fiu un nimic umbland printr-un nimic mancand un MARE nimic! Toate amintirile vor fi depozitate dupa incinerare intr-un vas de metal, deasupra caruia or sa planga cei dragi si eu nu am sa inteleg de ce imi plang ei amintirile mele. Imi cer scuze pentru partea aceasta macabra. Deci prefer sa imi tarasc picioare in orasul in care visele tuturor se adeveresc, unde eu ma sufoc, unde aerul e irespirabil si in toata masa asta de aer abia daca mai gasesc miros de iubire. Miros de Lenor. Azi noapte, stiu ca e o prostie, azi noapte mi-am pus putin Lenor pe maneca bluzei de pijama si am adormit asa, cu maneca langa nasul meu... 

De ce naiba ma ascund de o melodie ca de Bau-Bau-ul din dulap? De ce dupa ce am evitat-o atata timp, brusc o aud dimineata in masina la radio, parca imi toarna cineva apa in cap si nici macar nu am o forta nenorocita sa sting radioul?! Imi venea sa-mi pun mainile la urechi, dar nici macar asta nu am reusit sa fac. Am stat si am ascultat pana la capat, pana cand am auzit cum se pregatea, galgaind raul sa imi curga din orbite. Versurile alea ma loveau parca cu ciocanul in cap, rasuceau cutitul in rana. Cutit, ce sta acolo de ceva timp si nu ma duc la medic sa il scoata, vreau sa vad cat de mult se poate adanci, poate poate, imi atinge si inima. Imi inchipui cum arat in momentele astea, ca un copil din bratele caruia s-a furat un urs, si pare ca fug disperata dupa "hot" fug si fug dar obosesc si cad in genunchi. Am obosit. Imi pot inchipui ochii verzi de la mizeria raului, mari, "de veverita"(cineva spunea ca am ochi de veverita), patati cu fobie si panica. Cred ca am o privire disperata, as lua-o la fuga dar nu am unde. Am fost azi in parc, tot parcul e presara cu frunze moarte, si ar trebui sa arate trist, nu? Mi s-au inmuiat genunchii si imi venea sa fug si as fi facut-o cu cea mai mare placere, as fi vrut sa am intorc sa o iau la fuga si sa fii in spatele meu si sa ma prinzi in brate. Si de ce nu am fugit?! Tocmai pentru ca nu era nimeni care sa ma prinda. :)) Am incercat prin felurite feluri sa spun ceea ce se zbenguie in mintea mea, nu as putea sa dau oare click dreapta, "Arrange icons by" si sa-mi aleg ceva de acolo? Nu pot, nu? Am ascuns toate cuvintele ce ar fi trebuit puse in buzunarul interior al paltonului, nu ai vrea, odata sa bagi mana si sa le iei? Ia-le atunci cand vezi ca eu ma balbai si vorbesc tampenii.

Vreau sa nu ma mai intreb dimineata daca totul a fost un cosmar. Vreau sa o intreb pe roxi daca totul e un vis prost regizat, si vreau sa-mi raspunda cu un "da". Inca ma pot prostii ca totul e un vis, sunt sigura ca sunt la camera ascunsa. Sunt sigura. Mi-e greu sa-mi dau seama ce e vis si ce e realitate. Nu mai vreau sa duc cu mine senzatia ca totul a fost un vis , doar un vis de al meu. Era adevarat?
Am ajuns intr-un punct in care nu prea mai inteleg sensul exact al cuvintelor. Micul dejun este o amestecatura de tristeti si fobii prostesti.

Lasand aberatiile la o parte, imi pare rau ca mi s-au bagat mintile in cap abia acum dupa "mica urgie", ca a trebuit sa mi se murdareasca perna de rimel ca sa imi vad "splendidele greseli", ca a trebuit sa ajung aici ca sa imi dau seama ca viata chiar incepe cu cineva si o parte din tine moare dupa ce isi ia talpasita si pleaca, ca imi dau seama doar acum ca singurul an in care am fost pe deplin fericita a fost cel care abia s-a incheiat...(auch, that hurt). Am invatat ca poti cunoaste pe cineva intr-un an mai bine decat pot altii in 10, ca scretele sunt secrete si asa raman, ca poti ierta multe cand iubesti, ca nu ti se da drumul doar daca te zbati prea tare, si din pacate eu m-am zvarcolit deadreptul(m-am zbatut sa scap din bratelecelui care nu imi vroia raul, how stupid is that?!)..., ca orice supradoza poate fi fatala, ca iti poti face planuri si apoi toate se pot naruie ca o cladire, dar in urma lor raman tone de moloz, caramizi si o fundatie stabila care poate candva vor putea fi refolosite din nou, vor prinde viata din nou(trebuie sa fie asa...), ca tot timpul trebuie sa mananci forneti si sa bei cappy de gref, ca Mr. 18 ajunge tot timpul in Micalaca si ca iti trebuie mult curaj si sange rece sa dai cuiva drumul. Mie imi lipseste cu desavarsire.

Cat de tarziu este "prea tarziu"?

Inca nu.

Da ai muri maine, si ti s-ar da ocazia sa retraiesti un moment al vietii inca odata, pentru ultima oara, care ar fi acela? Si de ce tocmai ala? Daca ai putea face o singura poza, doar una, unui chip, al cui ar fi? A cui voce ai vrea sa o asculti la infinit? Daca ai putea picta fericirea, ce culori ai alege?

Stiind ca as putea retrai o clipa din nou, stiu excat care ar fi aceea. Nu as avea nici cea mai mica ezitare. Fierbinteala ce razbate dinauntrul trupurilor, bataile accelerate ale inimii, respiratia profunda, buzele mele reci si ale tale fierbinti. Imbratisarea pentru care, cred ca intr-un moment de disperare as putea sa omor, prezenta care ma face sa am simt in siguranta. Tacerea pe care sunt in stare sa o descifrez doar eu. E amuzant, dar imi aduc aminte de adancitura acea de-a lungul coloanei tale, zona peste care mi-am trecut de nenumarate ori degetele si imi aduc aminte ca ti-am rupt un fir de la masea(sau era sa-l rup :))) ;))... Terminatiile mele nervoase au devenit receptive si atat de sensibile la schimbarea temperaturii pielii. Sub atingerea ta mi se schimba tot corpul, mi se transforma pielea si temeperatura(o singura persoana stie la ce ma refer). Incredibil, extraordinar ca ma dorea chiar pe mine. Vene, care stiu dupa ce sa tanjeasca, priviri ce stiu sa potoleasca dorinta de a opune rezistenta. Ce straniu ca bucata din tine, pe care o cunosc cel mai bine, pe care mi-am odihnit repsiratia, si pe care mi-am trantit dorinta incontrolabila, pe care o pot recunoaste dintr-o mie, pentru mine e moarta. La urma urmei, (doar) eu stiu unde sa te sarut pentru ca tu sa simti acele furnicaturi in picior, nu? :)

As vrea sa pot pastra caldura acelui corp intr-un borcanel, sa-l deschid doar atunci cand noaptea sau dimineata, mi-e teribil de frig, doar atunci cand vreau sa fiu tinuta in brate doar putin, putin de tot. Vreau sa-mi fie frica si vreau sa sar fara sa mai pun intrebari. Vreau sa inchid sub un clopot de sticla fiecare senzatie, fiecare atingere aspra. Mi-ar placea sa am curaj sa fac praf si tandari orice obiect care mi-ar aduce aminte de noi, dar defapt stiu ca nu vreau asta, nu, nu vreau. Dimpotriva vreau sa scotocesc dupa cele mai marunte si "nesemnificative" lucruri, doar pentru a mentine proaspata amintirea. Mi-e atat de frica ca uit. Daca ar fi totusi sa distrug totul,as ar insemna sa daram orasul. Nu vreau sa daram nimic, vreau sa construiesc... sa construiesc un castel de nisip care sa nu se prabuseasca la primul flux. Un arhitect si un inginer in constructii. Isn't that all it takes? Toate astea sunt socoteli ale mintii mele bolnave.

M-am cam obsedat de "eternal sunshine of the spotless mind". Ma imaginez intr-un cabinet, spunand: "My name is Ingrid Kovacs and i'm here to earase..." As sterge orice urma de tine. Si apoi? As fi un om cu o parte a vietii lipsa. Nu as face-o, ce tampenii vorbesc. Nu... I'm stuck. And i'm not going to move . Am probabil peste 150 de conversatii pe care mi le-am imaginat, pe care le derulez noapte de noapte. Cateodata imi ies perfect, si par sa cuprinda tot ceea ce vreau sa spun si ceea ce nu vreau, dar ceea ce poate stii. Tot timpul, noi oamenii muritori si insetati de atingeri caline, credem ca ii avem pe cei iubiti langa noi pentru totdeauna. Sunteti prosti! Tot timpul "cei dragi iti sunt luati prea repede"(Paler) si cum noi ne indobitocim pe zi ce trece, avem falsa senzatie ca avem TIMP(nu aveti timp!) sa le spunem tot ceea ce ne dorim. Nu aveti timp. Si acuma stiu exact ce ar trebui sa spun, doar ca niciun cuvant nu ar mai putea face mare lucru. Cand e sa iti spun ceea ce simt(suna urat), ceea ce am vrut tot timpul sa stii, imi iese prost. Al naibii de prost. Ori tu intelegi gresit, ori eu nu ma exprim calumea. O groaza de lucruri pe care am crezut ca apuc sa le spun si acum am ramas cu ele in gat. Nu le inghit si nici nu izbutesc in a le da afara. Cand va veni clipa in care voi resui sa le spun? Ma simt ca un termos gol. Acum goala si rece pe dinauntru, candva foarte calda si plina. Sunt mii de lucruri pe care imi doresc sa nu le fi spus si 100000 de lucruri care trebuia sa le spun. Le-am pus in mail-uri dar nu am curaj sa le trimit.Trebuiau spuse, nu scrise. Refuz sa ma misc.

Mi s-a spus ca-mi pierd trenul, asteptand in zadar trenul ce abia plecase. Trenul tau e si al meu. Asa era odata,nu?. Era un "forever" care nu era chiar forever, dar cred ca am uitat treaba asta. Era pentru totdeauna, fara jumatati de masura.Asa stiam, asa vreau sa stiu. Stiam ca nu va fi pentru totdeauna, dar mi-am pus mana la ochii si nu am vrut sa vad ceea de ce mintea se temea ingrozitor. Nu am urc in nici un tren fara tine.Clar?!?! Nu ma urc singura! nu si nu!O sa astept aici cumintica pe banca.O sa stau cumintica, foarte cumintica. Aici pe peron unde ne-am cunoscut. O sa vii la un moment dat si o sa te ajezi langa mine(E seara si incep sa visez). Nu ma urc in tren. Trenul meu e trenul tau. Asa vreau sa cred, imi impun sa cred, si o sa imi dau silinta sa cred. Dupa fiecare sfarsit, un alt inceput. Nu vreau. Sunt furioasa pe nici nu stiu cine, cateodata pe tien cateodata pe mine, pe dumnezeu si cateodata pe toti cei din jurul meu. Daca Imi citesti blogul, Doamne, te rog, scrie-mi un mail, ca sigur esti conectat la zapp. SA vorbim si noi putin. Sunt putin furioasa pe tine, dar tu stii asta. Mintea imi spune "let go" si apoi trupul urla. APoi am nevoie de o palma sanatoasa.

Si de ce scriu toate astea?
I just don't wanna let go yet. I can't say bye.

Cam frig acum, nu? Nu am borcanelul cu caldura. Noapte buna...

Eternal Sunshine Of The Spotless Mind

Joel: " I could die right now, Clem. I'm just...happy. I've never felt that before. I'm just exactly where i want to be."

Joel: " I can't remember anything without you."
Clementine: "That's sweet, but try"

Joel: " Mierzwiak! Please let me keep this memory, just this one."

Clementine: "I wish you'd stayed."
Joel: " I wish I'd stayed, too. NOW I wish I'd stayed. I wish I'd done a lot of things. I wish I'd... I wish I'd stayed... I do. "

Joel:"I think your name is magical"

Clementine: "I'm a vindictive little bitch, truth be told! "



Perfect!

Cel mai iubit dintre pamanteni

E un click, Ba nu, e chiar mai simplu. Presupun ca e clipa in care respiratiile amandurora sunt sincronizate, cand au aceasi lungime si aceasi profunzime. Melodia respiratiei. S-a intamplat prea deodata sau poate prea incet si fara prea mult zgomot, pentru ca nu mi-am dat seama de clipa in care am cazut cu 160 de km /h in toata povestea asta.Acolo am ramas pana in ziua de azi si nu ma ridic de aici pentru nimic in lume. Ma opun pur si simplu pentru ca asa vreau muschiuletii mei. Nu am avut timp sa caut motiv, si nici vreun scop; si chiar daca as fi gasit timp de a analiza lucrurile nu as facut-o. As fi fost proasta sa sa fac autopsia unei povesti care decurgea atat de suav prin venele mele, sa fi suflat in puful de papadie riscand sa dau in vant ceea ce am reusit sa construiesc in mine, sau sa ma dau pe mine in vant. Ar fi fost prea gresit sa fi spus ceva mai mult. Sunt persoane care prin simpla lor existenta ne fac pe noi, cei cu inima zbarcita mai fericiti. Sunt putini totusi. Prea putini pentru zilele noastre.

Nu vi s-a intamplat sa va doriti sa va indragostit din nou si din nou de aceasi persoana? Nu e ceva inevitabil? Sa arunci totul in sertarul noptierei si dimineata sa te indragostesti din nou de cel care-si ascunde visele sub pleoape, chiar langa tine? Nu ar fi asa mult mai usor? M-am indragostit pentru prima oara (NU la gradinita) acum doi ani. Si pare ca a trecut atata timp de atunci, dar mi se pare ca a fost doar ieri. Am stat indragostita atat timp incat mi-e greu sa-mi dau sema cum e sa nu fii indragostit. 2 ani. Eu, ma pot indragosti in fiecare zi din nou si din nou. De fiecare data ma afund mai mult si mai mult intr-un ocean de sentimente colorate. Eu nu mi-am dat seama cand si cum s-a intamplat. Dar stiu ca am fost "electrocutata" din prima clipa. You just can't control it.

O iluzie predilecta, si mai apoi in scurt timp, singura persoana care reusea sa vada viscolul din mine, care pricepea nepasarea jucata de un cabatin amarat ca mine. Nu era prea exuberant dar privirea spunea tot ceea ce gura nu indraznea. Cand i-am auzit intaia oara vocea, m-au trecut mii de fiori. Era cald dar eu aveam frisoane. Tot timpul are obrazul fin si cand isi lasa "barba" sa creasca putin e mult prea cuceritor, nu ai cum sa-i rezisti. Nici o fata nu ar avea cum sa-i reziste. Nici eu nu am rezistat, lucru care nu ma face cu nimic mai deosebita decat restul. M-a impins, fara vreo intentie rea, intr-un vertij din care am iesit cu greu, taras, dar mult mai implinita. Avea un caracter ostentativ si impunator(nu intr-un sens negativ) Daca m-ar intreba cineva "why did you fall for him?" as avea raspunsul perfect, replica cea mai buna, cea care cuprinde toate faramiturile intr-un intreg nemarginit. Astept sa ma intrebe cineva. Mor de nerabdare. Era mult prea destept si stia exact ce face pas cu pas. Fiecare miscare gresita il costa si credea ca drumul spre sufletul meu e lung. Si nici macar nu stia cat de aproape a fost tot timpul de el, stie sa atinga cele mai sensibile puncte si ajungea unde nici nu credeai ca cineva ar putea ajunge vreodata. Simpatic de morocanos cand e bolnav, si suficient de calm cand cineva e crizat(cum eram eu). Prima impresie a fost mai mult decat perfecta, apoi a doua a fost...incredibila. Numele lui, in mintea mea era asimilat cu "cavalerul in armura" sau "prince charming". Mi-am dorit sa fiu pentru el fumoasa, spontana, interesanta, vie, desteapta, gratioasa. Mi-am dorit sa fiu fiecare femeie din lume. In cele din urma m-am trezit indragostita pana peste cap. Nu pot sa-mi revin numai cand ma gandesc la ochii de ciocolata. Privirea ademenea orice imbratisare, orice sarut. In timp am spulberat perdeaua eterica dintre trupurile noastre, si ne-am permis atingeri care lasau urme adanci(azi, probabil a ramas doar cicatricea...din pacate). Fara sa vreau, fara sa stiu m-am indragostit mai mult decat este permis prin lege. Acum imi ispasesc pedeapsa. Mai intelegi ce spun? "Nu exista fericire de care sa nu-ti amintesti cu un gram de tristete" (Paler). Ceasul are prostul obicei de a nu se invarti in sens opus.

Azi noapte m-am trezit brusc, mi s-a parut ca ma strigi. Si cand m-am trezit nu era nimic in jur. absolut nimic. Probabil am visat ceva,ceva de care acum, nu imi aduc aminte, dar am auzit strigatul foarte clar.Parea ca vine de langa mine. A fost un "Ingrid" strigat frumos, de parca ai fi vrut sa ma trezesti. Mi-a fost teama sa adorm din nou. Uneori mi-e atat de frica incat nici macar nu imi aud stigatul. Trebuie sa ascult muzica foarte tare ca sa nu imi aud nici gandurile. Refuz sa ma afisez in fata publicului si sa imi fac plecaciunea in timp ce in spatele meu, cortina grea de catifea se lasa peste scena. Refuz sa aud aplauzele celor din sala, si nu vreau nici un buchet de flori, nici macar de lalele albe! Am ajuns o cabatina, din minunata actrica ce eram..Nu as vrea ca povestea din urma mea sa ramana voalata. Vreau sa cred ca povestea e scrisa pe un palimpsest, si chiar daca va veni vremea unei noi povesti, se va vedea dedesupt povestea din stravechi. Ma intreb cum as putea intra intr-un sevraj... Dar nu imi doresc sa ma vindec, orice vindecare imi pare o amnezie pictata in alb si negru. Imi smulg mereu plasturele de pe rana, nu stiu daca il doresc vindecat. NU stiu daca un PLASTURE vindeca atatea "zgarieturi". Stiu un singur lucru cear vindeca "zgarietura asta mititica". "Din pacate "memoria isi aminteste si de uitare"(Paler)

Noaptea miroase mult prea tare a noi. La sfarsitul zilei, iubim ceea ce ne lipseste, nu?

Imaginatia si talentul meu de poeta, si scriitoare esuata, sper ca a reusit sa puna punctul pe "i" asa cum trebuie :P. Daca nu, better luck next time (spunea cineva odata).

Amintiri din trecut.Amintiri din viitor.

Amintirea este tot timpul un loc de intalnire. Cred ca o sa ma intalnesc tot timpul singura, si in loc sa depan amintiri cu un corp cald si respirator, voi depana amintit cu propria-mi umbra . Vom sta la o cafea si vom invarti lingurita in cafea in speranta ca data viitoare, va veni. Se mai spune ca amintirea unora poarta numele de "remuscare". Ma bucur enorm de mult ca eu nu fac parte din categoria asta. As gasi o groaza de cuvinte care pentru mine sunt sinonime cu amintirea, dar printre ele nu se gaseste si remuscarea. Pfew, ce bine! As face orice sa scot totul din categoria amintiri, but it doesn't work like that. Mi-e teama ca uit. Cred ca nu mi-e de nimic mai frica decat de pierderea de memorie pe care as putea sa o sufar. Imi spun zilnic ca nu poti uita atingeri care ti-au lasat urme. Nu pot sa nu vad cicatricea asta "maricica".

Amintiri din trecut:

Un ceai de fructe de padure cu lamaie si miere.

Time to time. Imi trageam scaunul ma asezam frumos, mai rar sa nu se zguduie ceva in jurul meu. Nu avea nici o importanta unde stam sau cum. Dar tot timpul aveam locul nostru. Ce shod mi-e sa spun "nostru". :) Venea o tanara si ne lua comanda. Un ceai cu fructe de padure cu lamaie si miere. Toamna si iarna mirosea tot timpul a fructe de padure, pe langa mirosul suav de Llenor. Stateam la un ceai 3 ore cateodata poate chiar 4. In fine. Mi se punea in fata o cana alba, mare, Cu apa fiarta si o lamaie in ea. Langa, erau 2 cutiute cu miere., plicul cu ceai, si o lingurita. Nu am observat niciodata ce frumos arata aranjate asa parca intentionat. Din cana se ridicau aburi si se pierdeau in fata ochilor. Desfaceam pliculetul tacticos, il puneam in cana, pe fundul careia se stragea o culoare sangerie, si partea cea mai draguta: desfaceam mierea si o tineam putin in aer si o priveam cum curge incet peste lamaia din cana. Asteptam pana la ultima picatura. Apoi il uitam acolo, ii simteam doar mirosul din cand in cand, eu eram prea ocupata sa sar in cafeaua neagra si sa cuprind cu frica buzele din fata mea. Vorbeam despre orice. Vorbeam mai mult sau mai putin. Ne priveam mai mult, si zambeam la fel demult. Azi, am plecat de acasa si credeam ca ma duc in time pentru acelasi lucru. Mi-am propus sa cred asta, si am crezut. Degeaba. Nu eram la masa noastra, si chiar daca am repetat procesul prepararii ceaiului pas cu pas, tot nimic. Eram tot acolo inconjurata de o gramada de oameni dar nu si de cine trebuia, cum trebuia. Am gustat din ceai, si nu avea acelasi gust ca anul trecut. Era mult mai sec, lipsit de orice urma de afectiune. Era acolo si acum nu facea nimic. Si erau si covrigeii din care nu am indraznit sa iau. Imi era frica, poate si-au schimabt si ei gustul. La urma urmei cred ca totul si-a schimbat gustul. Am mers la taxi cu hansi, dar nu prin parc. Ea nu m-a tinut de mana si nici nu m-a sarutat. Mi-e dor sa ma joc cu mana, cu degetele, sa mangai maini fine, sa ne jucam inca putin.

Printre frunze pe mal.

Cred ca era pe vremea asta cand, ne plimbam pe mal si vorbeam despre vrute si nevrute. Era pe vremea asta cand stiam sa ne tinem de cald, cand stateam pe o banca pana la apusul soarelui, si cred ca era tot pe vremea asta cand m-am nascut in adevaratul sens al cuvantului. Situ ca ne abitneam de fata cu ei in varsta si la un moment dat nu ne prea pasa. Sa creada ce vor, ca noi stim ce vrem. Nu? :) Cred ca toamna mirosea altfel si soarele arata putin mai bine. Cred ca si eu aratam putin mai bine. Cred ca aveam mai multa culoare. Parca nu imi mai vine sa ies pe mal. Inca nu.

Amintiri din viitor, sunt mult prea multe. Nu mi-ar ajunge o zi intreaga sa le scriu.

E nasol asa aproape de pamant

Mi-e putin dificil sa scriu post-ul asta, nu pentru ca nu as avea ce sa scriu, ci pentru ca nu prea gasesc cuvintele potrivite.
Nimeni nu stie ce sa zica. Stiu ce vreau sa aud, si caut disperata pe cineva suficient de imbecil si de tampit incat sa ma minta, sa imi zica ceea ce vor urechiusele mele sa auda. Dar nu, nimeni.

Sunt ambitioasa. Sunt foarte ambitioasa. Asa ma stiu pe mine, cu vise marete, dorinte, si pregatita de sacrificii. Dar oricat as fi de ambitioasa, cand obosesc, sau cand nu mai pot sa-mi ridic privirea din pamant, ma dau batuta. Stiu ce ganditi acuma, stiu. Asa e, cand vad ca lucrurile nu merg, sau nu dau semne de ameliorare, ma dau batuta. Tot timpul a fost asa. Sunt gata sa ma las la pamant in orice clipa daca cineva (si nu oricine) nu ma ia in brate. Si atunci cand sunt mult prea aproape de pamant(pentru ca niciodata nu cad) ar trebui sa-si faca aparitia cineva care sa ma traga de mana si sa-mi zica :"hei, ce am vb, nu ne dam batuti". E nevoie de atat de putin ca sa te ridici de la pamant. De atat de putin incat e teribil de infiorator ca nu toti din jurul tau pot sa faca asta, nu toti isi vor deschide bratele cand ti-e ingrozitor de frica, nu toti stiu ce sa-ti spuna (probabil nu te cunosc suficient) ceea ce trebuie. Sunt voci pe care nu le uiti.Am voci pe care le aud in cap tot timpul. Cateodata doar la auzul unei voci, cerul se insenineaza si tu, automat te ridici din prapastie.Dar cateodata ai nevoie de multe voci, de multe strigate, de multe chemari.Cateodata ai nevoie de mult prea putin pentru a fi fericit. Prea putin si totusi nu toti au. Ma simt ca un copil ratacit intr-un supermarket. Ma invart speriata si imi caut mama, si nu o gasesc. Nu stiu unde sa pun punct si sa zic "gata, de la capat". Sa presupunem doar ca nu am pe tastatura asta, care a trecut prin multe, "punct". Ceea ce vreau sa spun e ca, nu toti stiu sa te tina in brate, sa te priveasca, sau sa-ti vorbeasca. Eu am inceput sa nu mai aud pe nimeni. Astept sa aud acea voce.

Ce proasta sunt, atat de speriata si de pierduta in jungla asta nemernica! De ce te poate influenta cineva atat de mult? De ce nici macar Bonux nu scoate pata care ti-o lasa cineva pe tine? Se spune ca scoate cele mai frecvente 99 de pete?! Ei ca sa vezi, nu le scoate. Dar sa nici nu scoata pata aceea nimic din lume. As ramane si mai goala pe dinauntru. Sa raman acolo. La naiba cu toti detergentii! Stiu ca stateam noapte si telefonul eram pe perna si ascultam respiratia de la capatul celalat. "De ce m-ai sunat?" "Imi era dor de vocea ta". Mi-e dor, da. Ce idioata sunt!

Stiti, acele 2 stafii de care v-am mai spus, da stiti. Sunt foarte fericiti. Ma bucur pentru ei. Sunt atat de palizi, pot sa trec mana prin ei si nu simt nimic. Imi doresc sa fiu eu in locul ei. Am vrut sa le spun azi ca se va termina. Dar mi s-a facut mila de ea si de el. Probabil si-au facut vise si planuri, poate chiar cred ca e pentru totdeauna, sunt fericiti acum, nu am vrut sa le distrug fericirea. M-as simti vinovata. Nu vreau sa o vad pe ea plangand, nu vreau sa o aud, si nu vreau sa-l vad pe el cum se evapora. M-ar durea mai mult decat acum. Peste o zi fac 2 luni. Sunt atat de draguti, fragezi si naivi. Parca ma vad pe mine. :) Ea se comporta putin copilareste, dar el (inca) nu e deranjat de asta. As vrea sa o iau de mana sa-i spun sa se maturizeze, pana nu e prea tarziu, dar nu m-ar asculta oricum, e surda la orice alta voce. O sa se evapore si ea poate la un moment dat.

Sunt bine pentru ca "am iubit pana la Dumnezeu si dincolo de el."
*(am recitit. E clar nu mi-am gasit cuvintele)

Un 1 octombrie (ne)fericit

As vrea sa imi spuna cineva o poveste. O poveste frumoasa, cu printi si printese, asa cum obisnuia sa-mi spuna bunica inainte sa adorm, asa cum imi place. As vrea sa o ascult cu capul pe perina, sa-mi zboare gandul la povestea preferata si sa imi doresc nebuneste ca cea pe care o ascult acum, sa fie mai buna decat cea pe care o am prima in top. Dar nu mai am varsta la care pot asculta la infinit basme care se termina cu "si au trait fericiti pana la adanci batraneti" si sunt la varsta in care realizez cu sila ca lucrurile nu se intampla tot timpul ca si in basme. Nici macar cel pe care l-am scris eu, cel pe care l-am rumegat pana la cotor, cel pe care mi-l sopteam in fiecare noapte ca pe o poveste de noapte buna. Imi vreau povestea. Spune-mi-o inca o data te rog.O singura data. Pentru ultima oara.

Ma taie fara mila gandul ca anul trecut, pe 1 octombrie eram mult prea fericita sa vad cum toamna; ne scutura cate putin pe toti de ce avem mai drag. Toamna, odata cu vantul ei, ne taraste pe toti putin intr-o parte. Si tot un pic si tot un pic in fiecare zi. Te trezesti, si te afli intr-un nicaieri obscur si ambigu. Defapt totul e foarte clar. Esti singur.Am trait o toamna fericita, defapt am fiecare anotimp de partea mea. Dupa soare, va veni oricum si ploaia. Si tot timpul, dar tot timpul, ploaia te ia prin surprindere. Niciodata nu ai umbrela la tine, nici o vesta de salvare, si nici o barcuta cu vasle. Eu, nu am avut nimic, inca inot sa ajung la mal, dar apa creste pe zi ce trece.

Erai in fata mea. Ne desparteau fizic doar cativa metrii banali. Mi s-a urcat inima in gat si pulsa intr-un ritm nebun. Tin minte ca doar un singur lucru ma facea sa ma simt asa. Pulsa si credeam ca sta sa iasa afara, sa-mi iasa pe gura inima si sa cada acolo sub nasul meu, putrezita si flamanda de putina iubire. Mi s-a taiat respiratia. La fel, tin minte cand mi s-a intamplat asta pentru prima oara. De data asta nu era acelasi motiv. Dar a fost parca mult mai crunt. Nu stiam ce sa fac. Erai atat de aproape si mult prea departe ca sa fac ceea ce-mi doream. Dumnezeule ce penibila sunt. Erai doar la 15-20 de metrii de mine. In mod normal mi-as fi scos telefonul, ti-as fi dat un bip si tu te-ai fi intors, mi-ai fi zambit (Doamne cat imi lipseste zambetul ala!!!!) si te-ai fi oprit sa ma astepti, m-ai fi luat de mana si ne-am fi sarutat. As fi apucat in timp ce iti devoram buzele caline si mereu cu acelasi gust, sa iti adulmec mirosul pielii si tu, puteai simti parfumul ce razbate din parul meu. Ai fi putut. Si totusi un motiv cretin si idiot, imbecil si parsiv, m-a oprit. Candva parea atat de natural... Acuma nu. Mi-am continuat drumul in urma ta, asa cum poate voi face tot timpul dealtfel, si am intrat in "Farmec" (abia mi-am luat privirea de pe tine :)) ) Nu-mi venea sa cred ca erai acolo si ca eu eram in spate. Eram 2 oameni care pur si simplu merg in aceasi directie. Pacat ca nu m-ai observat. SINCER?! Sincer stii ce as fi facut?! Te-as fi surprins din spate si te-as fi laut in brate! DA uite am spus-o! Sunt destul de patetica acum?! Oricum, pot sa tot imi inchipui ce as fi facut si ce as fi vrut sa nu fac. Sunt asa mica si pierduta, speriata si debusolata... Parca ma ia un vant pe sus si nu stiu unde sa ma adapostesc. Imi vine sa plang si sa o tai la fuga. Imi vine sa... sau mai bine lasa. Poate as fi vrut sa-ti repet cate ceva. La ce bun?! Inca lucrurile nu s-au asezat in mintea mea. Inca sunt...

Mi-e imposibil sa nu-mi amintesc cum de fiecare data cand ieseam impreuna, eram in culmea fericirii,ma agitam si nu stiam cu ce arat mai bine, ma doream frumoasa, splendida, de vis. Si nu-mi explic cum timp de un an de zile, de fiecare data cand se apropia de mine aveam acele furnicaturi in tot corpul, cum simteam ca ma inalt de la pamant, cum aveam emotii la fiecare sarut si cum tot timpul descopeream ceva nou si deosebit la el. Ma gandesc cate as fi putut sa mai descopar, dar nu voi apuca. Ma gandesc si la miile de saruturi pe care ni le-am dat si la cele inca 100000 pe care ni le-am fi putut da. Ma gandesc mult la cate ne-am spus si cate ar mai fi fost de spus. Si... ma gandesc si la bancile din parc pe care ne-am lasat intr-un fel sau altul amprenta, si la cele pe care nu am apucat sa stam. Ma gandesc la multe, dar nu le mai gasesc ordinea. Stii foarte bine ca tot timpul am fost dezordonata. ;))

Azi Am starbatut centrul respirand ca o femeie in pragul nasterii. Nu as fi vrut sa provoc un dezastru ecologic taman pe bulevard. Daca venea un tzunami, ne-ar fi sters pe toti de pe fata pamantului, ne-ar fi sters pe toti cu amintiri cu tot, cu tot ce avem mai de pret. Asa ca tzunamiul a lovit dupa ce am rasucit cheia in broasca si m-am trnatit franta pe canapea. Ca sa inteleaga tot prostul, plangeam torential. Prefaceti-va ca nu am scris propozitia anterioara. "Eu nu stiu sa plang". Cad frunzele prafuite din nucul din curte. Parca cad eu din pom, ah nu, pomul nu e suficient de inalt. Nu vreau sa mai cad, am fundul plin cu vanatai de la impacturile mele cu solul. As vrea sa treaca toamna, si sa sper ca iarna va mirosi a iubire, asa cum mirosea anul trecut. Caci cu toamna, m-am lamurit. Miroase a despartire. Si pentru ca mi-am lecturat blogul si de fiecare data s-a lasat cu sughituri, sa vedeti ce am gasit: "Si daca as sti ca ar fi sa pleci, te-as trage de mana pentru inca o imbratisare, inca un sarut si ti-as sopti la ureche... sa mai ramai pentru inca, si inca si inca un sarut...." din pacate nu am mai avut timp si pentru asta, ar fi fost frumos. E dramatic cat imi poate fi de dor. Mi-e sila de mine.

Repet ca stiu cat de filozofico-abisalo-patetic a devenit blogul dar trebuie sa va multumiti asa cu el. Mai mult nu pot in momentul de fata. Un 1 octombrie mai (ne)fericit decat al meu!