(Noi suntem zeite, Alice Nastase)
Mi-as fi dorit sa fiu eu cea care sa poata sa le umple. O vreme am crezut ca sunt. Poate am fost.Poate candva le-am umplut, poate nu pe toate, poate deloc, poate candva. De cate ori nu am simtit acele batai si acele goluri, le-am simtit batand pe pieptul meu, pe sanul stang. Poate as reusi sa recunosc acele batai si goluri dintre mii si mii. Acum nu imi pot auzi golurile dintre batai. Abia imi mai aud strigatul. Incerc in permanenta sa umplu golurile cu amintiri rasuflate, detalii de care ma tin cu dintii. Cateodata mi se pare ca fiecare tesut din mine se destrama ca o carpa murdara, cateodata ma simt destul de bine... Mai mult decat orice, imi doresc sa nu fi fost toul doar un vis tamp, imi doresc cu disperare ca totul sa fi fost exact asa cum am crezut. Stiu un singur mod de a-mi face inima sa bata la turtie maxima, stiu sa o fac sa electrocuteze, stiam sa o opresc si stiam sa o tulbur,dar nu fara... Reuseam cateodata sa perpetuez acele goluri si batai la infinit, dar se pare ca pe masura ce inaintezi in emotii inaintezi si spre sfarstul ei. Stiu ca Domnul 18 duce exact acolo unde as vrea sa ajung. Nu stiu de ce. Mint. Stiu de ce. Nu merge mai nimic asa. Stiu clipele in care imi lipseste. Nu e greu , fiecare. Imi lipsesc frisoanele de emotie, si imi lipseste certitudinea lucrurilor imi lipsesc gargaritele din stomac. Imi lipseste siguranta si tot. Tot. Imi lipseste parcul si imi lipseste ceaiul de fructe de padure. Imi doresc sa ma trezesc dimineata si sa fi fost totul un vis. Vreau sa stiu ca pot tranti usa masiva in spatele meu si sa plec si sa stiu ca as fi luata in brate. Ce proasta sunt! Parca totul continua sa se surpe sub mine si am nevoie de privirea si atingerea acea. Mor dupa imbratisari, dupa "specialitatea casei". Au murit destule in mine de o luna, incepand cu increderea si terminand cu siguranta. Mor incet bucati din mine si toate se fac pulbere; suntem defapt, la urma urmei, toti doar pulbere. Nu mai sunt sigura de aproape nimic. Sunt atatea intrebari care jinduie dupa cate un raspuns, scurt sau mai putin. Am tot mai multe draft-uri pe care sper ca intr-o zi o sa imi fac curaj sa ti le trimit, una cate una. Am povesti pe care le-am scris de dor sau de frica. Scriu tot ce stiu, pentru ca habar nu am cand ma va lovi amnezia.Poate vor veni extraterestrii si imi vor spala creierul cu Ariel. Esti ca un ulei, nu mai iesi. Mi-e imposibil sa cred ca chiar se poate uita. Dar toti reusim sa ne aducem aminte ca avem o scara de incendiu, "a uita".Nu pot inca sa ma retrag in spatele tau soptind in urma ta ceea ce tu oricum stii demult...
Cateodata mi-ar placea sa am pentru ce sa fiu terbil de suparata, sa gasesc greseli enorme. Am incercat, nici nu stiu de ce. Cateodata, sunt furioasa. Foarte furioasa. Si imi bag tot felu de prostii in cap care dimineata dispar si sunt inlocuite de toate celelale sentimente care nu palesc. Mama lor! Incerc sa ma supar si sa imi doresc sa dispari. incerc sa ma supar pe tine ;asta dureaza putin pana devin furioasa pe mine, cand ma urasc pentru greseliele mele si comportamentul meu pueril. Pentru ca am fost un copil mic si rasfatat, egoist si cretin. Imi vine sa ma zgarii pe ochi ca mi-am bagat mintile in cap abia ACUM. Acum cand e tarziu, cat de tarziu? Pe mine pot fi furioasa incontinu, la nesfarsit. Mi-as da palmi cateodata pentru ca aparent nimeni nu ma plezneste (sau nu vrea sa ma plezneasca)tare de tot. O palama care sa ma scoale din morti. Sa cutremure fiecare os afectat de iubire din mine. Sa se scurga ttoate ideile indobitocite din mine.Cand furia mea depaseste orice limita, sunt furioasa pe Dumnezeu. DA, stiu e pacat. Dar asa cum se poate el supara pe noi, asa pot si eu sa ma supar pe el. Ii place sa vada omanei suferind? Ii place? Sunt furioasa si acuma pe el, chiar daca la urma urmei, in clipe crunte si disperate tot la El ma intorc, umila, cerand nici nu stiu exact ce. Cred ca nici el nu stie ce vreau. Cu toate ca nici nu stiu daca rugaciunile mele sunt doar niste baliverne care se pierd in vant, sau sunt vorbe care ajung la un "CINEVA" care ne iubeste pe noi toti. Defapt Ale m-a intrebat daca exista i-am raspuns ca nu stiu. Catodata ma gandesc ca nu, daca ar exista, nu as fi ajuns in situatia asta, daca ar exista ar indrepta lucrurile, s-ar ocupa putin, doar putin de tot de problemele noastre. Daca ar exista mi-ar asculta rugaciunile disperate din noptile imbibate de insomnie, sau daca nu, macar s-ar gandi ca as putea sa provoc un dezastru ecologic cu toate blocurile astea de lacrimi pe care am reusit sa le construiesc si care stau sa se prabuseasca clipa de clipa. Macar pentru omenire, nu pentru mine. In schimb daca nu ar exista, poate nici eu nu as fi reusit sa fiu atat de fericita, poate nu as fi atins apogeul niciodata, poate as fi fost tot o prostuta, poate inca sunt, poate, doar poate nu as fi fost capabila sa iubesc. Poate nu s-ar fi intamplat lucrurile asa. Stiu ca e absurd, dar sunt suparata pe el. Mi se pare nedept. Si punct. Imi doresc sa simt ritmul iambic in corpurile noastre si imi doresc sa regasesc amintirile amintirilor si amintirile tale in visele mele, corpul tau in corpul meu, visul tau intre ale mele. Daca as fi invizibila, m-as putea strecura la tine si as putea sa te iau de mana, as putea sa stau aproape, atat de aproape de gura ta, sa-ti simt pulsul batand in buze, sa-ti privesc adanc ochii fara sa ma intimidez, sa iti devorez dorinta ce razbate din privirie, as putea, nu? Am vazut cum Alex, o mangaia pe Ale pe umar, isi trecea mana prin parul ei si in cele din urma a pupat-o pe frunte. Mi s-a adunat oceanul in ochi, si ochii s-au inecat in el. Vreau sa avem marea din nou, sa avem noptile si diminetile,sa avem si ziua de maine de partea noastra si sa ne avem pe noi, sa ne putem plimba prin linistea plajei goale, sa putem respira aerul sarat, sa zboare pescarusii deasupra noastra, sa putem alerga prin nisip, si sa ne sarutam la rasarit. Sa avem fiecare rasarit si fiecare apus .Ce prostii spun si ce penibila sunt. Imi vreau somnul linistit, vreau sa fie totul doar un vis. Imi vreau fericirea de anul trecut. Imi vreau toamna de anul trecut. Am fost in stare sa merg orbeste pe un drum chiar daca era gresit, si oare chiar nu se poate iubi la infinit? "La jumatatea oricarui elan, o jumatate de prabusire".Gandesc prea mult atat de mult incat la un moment dat, imi tasnesc niste gheizere fierbinti de sub pleoape. "
Pentru el puteam orice. Totul mai putin un lucru, defectul meu, cancerul meu, care in cele din urma ne-a fost fatal amandurora. Scotocesc dupa trusa mea de medic din copilarie, scotocesc dupa niste bisturie, pansamente si niste perfuzii. Unde naiba imi sunt defibrilatoarele (aparatele de resuscitat)!?!?! Erau aici ultima oara! Mama lor de aparate. Scotocesc prin dictionare de medicina si timpul se scurge nemilos. Pacientului ii scade pulsul. Inima ii cedeaza sub durerea apasatoare si disperata imi intorc privirea spre aparatul care piuie. /\/\/\/\/\/\/----------- Alerg spre aparat si il privesc pierduta, rostesc cele mai tampite cuvinte doar , doar si-o reveni,dar nu ochii umeziti vad acelasi lucru -----------. Sunetul scos de aparat ma surzeste si Imi doresc sa nu-l fi auzit niciodata. Mi-e frica sa sting aparatul. Ma indrept spre masa de operatii si ma apec incer cu teama peste pacienta. Subit, aerul mi se opreste in gat , inima sta sa-mi inghete si nu mai pot ingiti. Sunt paralizata intr-un morman de dureri. Ma vad pe mine, ramasa singura pe masa de operatii, rece si cu buze palide, aproape mov, Imi curg lacrimi in nestire, mi-e groaza sa ma ating, lacrimile imi spala mana care se alimenta inca cu sange dintr-o punga agata sus pe un "cuier" Scrie mare pe el A2. De ce mai iau sange cad sunt fra rasuflare? Imi ridic privirea la auzul unui sunet. Pe masa de langa zace cineva, se alimenta cu sange, la fel, A2. Inca traieste caci sunetul aparatului sau, este mai viu si mai vesel decat al ,meu. Ma apropi impietrita de el... isi misca putin mana, pe care o ating. Ma strange putin de mana de parca ar vrea sa-mi spuna ceva. Ma sperii ingrozitor si fug disperata pe niste colidoare albe care nu se mai termina, inca fug obosita. Niciodata mai moarta ca acum.
As vrea sa fie totul un film. Un film si sa putem da o reluare, sau sa derulam filmul si sa modificam cate ceva. Din pacate "timpul are prostul obicei de a fi ireversibil" .Ce ciudat ca acum totul ar parea atat de usor, mi se pare ca totul sta intr-o bataie din palme. E prea usor dar noi, dementi ce sutnem, complicam lucrurile intr-un hal fara de hal si facem un talmes balmes si un har si mar de proportii gigantice. Ma sufoc de fiecare data cand il vad. Imi taie respiratia asa cum facea la inceput. Inca reuseste de cate ori il vad sa-mi starneasca acea senzatie stranie din stomac. Am in minte niste cuvinte. Doar niste cuvinte care imi aduc aminte de cum eram la inceput. Era punctul stabil al universului si acuma fac echilibristica mortala pe o sfoara subtire cat un fir de par. Tot timpul cred ca totul s-ar rezolva atat de usor, dar defapt daca as suna, nu ar conta. "Eterna e doar tacerea". Macar de nu s-ar mai izbi toate gandurile astea de mintea mea, macar de ar inceta rumoarea din capul meu, daca s-ar opri vacarmul in care imi pierd mintile. Daca totul ar fi o gluma proasta... It seems so easy now
"They said that i love you too much, and it won't last... i didn't believe them"
Cateodata mi-ar placea sa am pentru ce sa fiu terbil de suparata, sa gasesc greseli enorme. Am incercat, nici nu stiu de ce. Cateodata, sunt furioasa. Foarte furioasa. Si imi bag tot felu de prostii in cap care dimineata dispar si sunt inlocuite de toate celelale sentimente care nu palesc. Mama lor! Incerc sa ma supar si sa imi doresc sa dispari. incerc sa ma supar pe tine ;asta dureaza putin pana devin furioasa pe mine, cand ma urasc pentru greseliele mele si comportamentul meu pueril. Pentru ca am fost un copil mic si rasfatat, egoist si cretin. Imi vine sa ma zgarii pe ochi ca mi-am bagat mintile in cap abia ACUM. Acum cand e tarziu, cat de tarziu? Pe mine pot fi furioasa incontinu, la nesfarsit. Mi-as da palmi cateodata pentru ca aparent nimeni nu ma plezneste (sau nu vrea sa ma plezneasca)tare de tot. O palama care sa ma scoale din morti. Sa cutremure fiecare os afectat de iubire din mine. Sa se scurga ttoate ideile indobitocite din mine.Cand furia mea depaseste orice limita, sunt furioasa pe Dumnezeu. DA, stiu e pacat. Dar asa cum se poate el supara pe noi, asa pot si eu sa ma supar pe el. Ii place sa vada omanei suferind? Ii place? Sunt furioasa si acuma pe el, chiar daca la urma urmei, in clipe crunte si disperate tot la El ma intorc, umila, cerand nici nu stiu exact ce. Cred ca nici el nu stie ce vreau. Cu toate ca nici nu stiu daca rugaciunile mele sunt doar niste baliverne care se pierd in vant, sau sunt vorbe care ajung la un "CINEVA" care ne iubeste pe noi toti. Defapt Ale m-a intrebat daca exista i-am raspuns ca nu stiu. Catodata ma gandesc ca nu, daca ar exista, nu as fi ajuns in situatia asta, daca ar exista ar indrepta lucrurile, s-ar ocupa putin, doar putin de tot de problemele noastre. Daca ar exista mi-ar asculta rugaciunile disperate din noptile imbibate de insomnie, sau daca nu, macar s-ar gandi ca as putea sa provoc un dezastru ecologic cu toate blocurile astea de lacrimi pe care am reusit sa le construiesc si care stau sa se prabuseasca clipa de clipa. Macar pentru omenire, nu pentru mine. In schimb daca nu ar exista, poate nici eu nu as fi reusit sa fiu atat de fericita, poate nu as fi atins apogeul niciodata, poate as fi fost tot o prostuta, poate inca sunt, poate, doar poate nu as fi fost capabila sa iubesc. Poate nu s-ar fi intamplat lucrurile asa. Stiu ca e absurd, dar sunt suparata pe el. Mi se pare nedept. Si punct. Imi doresc sa simt ritmul iambic in corpurile noastre si imi doresc sa regasesc amintirile amintirilor si amintirile tale in visele mele, corpul tau in corpul meu, visul tau intre ale mele. Daca as fi invizibila, m-as putea strecura la tine si as putea sa te iau de mana, as putea sa stau aproape, atat de aproape de gura ta, sa-ti simt pulsul batand in buze, sa-ti privesc adanc ochii fara sa ma intimidez, sa iti devorez dorinta ce razbate din privirie, as putea, nu? Am vazut cum Alex, o mangaia pe Ale pe umar, isi trecea mana prin parul ei si in cele din urma a pupat-o pe frunte. Mi s-a adunat oceanul in ochi, si ochii s-au inecat in el. Vreau sa avem marea din nou, sa avem noptile si diminetile,sa avem si ziua de maine de partea noastra si sa ne avem pe noi, sa ne putem plimba prin linistea plajei goale, sa putem respira aerul sarat, sa zboare pescarusii deasupra noastra, sa putem alerga prin nisip, si sa ne sarutam la rasarit. Sa avem fiecare rasarit si fiecare apus .Ce prostii spun si ce penibila sunt. Imi vreau somnul linistit, vreau sa fie totul doar un vis. Imi vreau fericirea de anul trecut. Imi vreau toamna de anul trecut. Am fost in stare sa merg orbeste pe un drum chiar daca era gresit, si oare chiar nu se poate iubi la infinit? "La jumatatea oricarui elan, o jumatate de prabusire".Gandesc prea mult atat de mult incat la un moment dat, imi tasnesc niste gheizere fierbinti de sub pleoape. "
Pentru el puteam orice. Totul mai putin un lucru, defectul meu, cancerul meu, care in cele din urma ne-a fost fatal amandurora. Scotocesc dupa trusa mea de medic din copilarie, scotocesc dupa niste bisturie, pansamente si niste perfuzii. Unde naiba imi sunt defibrilatoarele (aparatele de resuscitat)!?!?! Erau aici ultima oara! Mama lor de aparate. Scotocesc prin dictionare de medicina si timpul se scurge nemilos. Pacientului ii scade pulsul. Inima ii cedeaza sub durerea apasatoare si disperata imi intorc privirea spre aparatul care piuie. /\/\/\/\/\/\/----------- Alerg spre aparat si il privesc pierduta, rostesc cele mai tampite cuvinte doar , doar si-o reveni,dar nu ochii umeziti vad acelasi lucru -----------. Sunetul scos de aparat ma surzeste si Imi doresc sa nu-l fi auzit niciodata. Mi-e frica sa sting aparatul. Ma indrept spre masa de operatii si ma apec incer cu teama peste pacienta. Subit, aerul mi se opreste in gat , inima sta sa-mi inghete si nu mai pot ingiti. Sunt paralizata intr-un morman de dureri. Ma vad pe mine, ramasa singura pe masa de operatii, rece si cu buze palide, aproape mov, Imi curg lacrimi in nestire, mi-e groaza sa ma ating, lacrimile imi spala mana care se alimenta inca cu sange dintr-o punga agata sus pe un "cuier" Scrie mare pe el A2. De ce mai iau sange cad sunt fra rasuflare? Imi ridic privirea la auzul unui sunet. Pe masa de langa zace cineva, se alimenta cu sange, la fel, A2. Inca traieste caci sunetul aparatului sau, este mai viu si mai vesel decat al ,meu. Ma apropi impietrita de el... isi misca putin mana, pe care o ating. Ma strange putin de mana de parca ar vrea sa-mi spuna ceva. Ma sperii ingrozitor si fug disperata pe niste colidoare albe care nu se mai termina, inca fug obosita. Niciodata mai moarta ca acum.
As vrea sa fie totul un film. Un film si sa putem da o reluare, sau sa derulam filmul si sa modificam cate ceva. Din pacate "timpul are prostul obicei de a fi ireversibil" .Ce ciudat ca acum totul ar parea atat de usor, mi se pare ca totul sta intr-o bataie din palme. E prea usor dar noi, dementi ce sutnem, complicam lucrurile intr-un hal fara de hal si facem un talmes balmes si un har si mar de proportii gigantice. Ma sufoc de fiecare data cand il vad. Imi taie respiratia asa cum facea la inceput. Inca reuseste de cate ori il vad sa-mi starneasca acea senzatie stranie din stomac. Am in minte niste cuvinte. Doar niste cuvinte care imi aduc aminte de cum eram la inceput. Era punctul stabil al universului si acuma fac echilibristica mortala pe o sfoara subtire cat un fir de par. Tot timpul cred ca totul s-ar rezolva atat de usor, dar defapt daca as suna, nu ar conta. "Eterna e doar tacerea". Macar de nu s-ar mai izbi toate gandurile astea de mintea mea, macar de ar inceta rumoarea din capul meu, daca s-ar opri vacarmul in care imi pierd mintile. Daca totul ar fi o gluma proasta... It seems so easy now
"They said that i love you too much, and it won't last... i didn't believe them"
Un comentariu:
Iisuse ingrid.Cate pagini de caiet mare is astea?:|
Trimiteți un comentariu