Pledorie

Era atat de devreme. Intinsa in patul rece, plutea in camera un aer reavan pe care il inspiram greu, la fiecare inspiratie inchizand ochii parca orbiti de atata tentativa de evadare. Priveam tavanul si ascultam cum masinile trec pe soseaua uda calcand fiecare frunza facuta una cu pamantul. Ispita amintirilor, dintr-o dimineata ploioasa de octombrie se culca langa mine si ma priveste adanc, incercand parca sa-mi patrunda prin pori. Isi trece mana aspra peste mana mea, imi mangaie obrazul degerat si imi admira neputinta in toata maretia ei. Scorpie! Nu o pot privi in ochi pentru ca in cele din urma e un rau necesar, o ispita care imi doresc sa puna stapanire pe mine in fiecare dimineata, sa puna stapanire, sa ma devoreze, sa ma arda pana ma fac scrum, sa ma sarute pe dinauntru, sa imi dea putin aer, sau sa mi-l ia pe tot, dar totusi sa nu mai dea drumul robinetului ruginit din orbite. Ispita amintirilor. Mana ei aspra imi ajunge in par, se apropie de mine si dandu-mi parul la o parte imi sopteste ceea ce ma face sa cedez. O urasc! O nemernica manipulatoare! Eu, slaba de inger, sau eu, un inger slab. O las sa patrunda, o las sa-mi strabata fiecare venisoara, isi face loc nemiloasa spre aorta si apoi, imi zdruncina inima, o intoarce pe toate partile, o stoarce de sange, o face ghem apoi o indreapta la loc, o sifoneaza si apoi o calca. Apoi se imprastie peste tot, nu inainte insa de a face o vizita creierului meu obosit, caruia ii joaca feste si o bulverseaza exhaustiv. Imi suna alarma, o sting si ma ridic din pat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

S-au spus multe si inca se vor mai spune de acum incolo. In mintile multora va ramane piesa de teatru predilecta. Unii nici nu stiu de ea si altii o vor uita. Dupa ce in fiecare noapte(de doua luni), cand gandurile negre imi amutesc si intr-un final lacrimile isi reduc debitul, imi spun in gand povestea mea preferata, sperand ca un copil naiv si speriat ca finalul sa fie mai bun, sau cel putin altfel. Despre noi? Eram prea frumosi ca sa existam prin cuvinte. Eu... aiurita si fricoasa, ma ascundeam noapte dupa vise, uneori exagerat de timida, alteori prea dezghetata, slaba in fata unei priviri moi de cafea, nesatula in pragul unor saruturi, linistita in apropierea lui, in sigurata in permanenta, habauca tot timpul, indragostita 24 din 24, 7 din 7. El? :) El spiritual, zglobiu, mult prea orgolios(cateodata intr-un mod atragator...), la fel de calin ca si mine, protector, cald tot timpul, visator cateodata, cand e asa, putintel indragostit, ambitios, cateodata enervant de incapatanat simpatic de morocanos cand e bolnav.

Noi?

Eram frumosi. Imi era frica de atata fericire. Eram al urma urmei inca nestiutoare. "Profesor" bun ce era, m-a invatat sa alung teama prosteasca si infantila. Mi-as dori sa mai simt buzele lui apasandu-se peste ale mele, sa simt cum imi musca buza inferioara cum o strange intre dinti, cum o savureaza trecandu-si fin limba peste ea, si eu la randu-mi sa fac la fel. Mi-e dor sa tremur nu de frig ci de emotii in bartele lui, fiecare strangere vie provocandu-mi o durere la urma urmei placuta, caci era facuta din prea multa afectiune. Ne priveam mult, suficient de mult incat sa inteleg ca nu ca niciodata nu pot sa nu ma intimidez dupa o privire adanca. Am facut din iarna vara, savurand la sfarsitul saptamanii ceaiuri in dragul Time to Time. Mi-a dat betii cu arome de fructe de padure, orgii de cuvinte moi, imbratisari din care eu nu mai stiam daca sunt vie sau moarta, priviri care m-au facut sa tremur. Diminetile in care te sunam la 11-12 si te trezeam.... Vocea ta e inca prima pe care imi doresc sa o aud dimineata. Cand dimineata pleaca ai mei si ma pupa, trezindu-ma din cosmaruri sau vise, imi doresc de fiecare data sa fi tu defapt cel care imi da "mica trezire", evident de fiecare data raman in pat dezamagita gata sa urlu si sa tip de frica. M-am indragostit fara sa vreau, fara sa stiu. Eram mult prea frumosi... Marea, cimitir al amintirilor mele. Rasaritul intarziat ce ne apartine, noptile flamande de atinger. Plaja rece din dimineti, nisipul umed, suspinul valurilor care ne trimitea unul in bratele celuilalt. La mare, mi-am pierdut definitiv busola. La mare ne aveam unul pe celalalt. La mare exista un noi... ah si p.s. imi pare rau ca am uitat sa-mi iau baterii la aparat in dimineata aia. :D

De ce nu am trezesc din moartea asta clinica? De ce nu imi deschid ochii? Mi-e frica ca voi fi deconectata de la aparate si o sa ma inalt la cer. I-ai lasa sa ma deconecteze? Sunt suparata pe toata lumea azi, dar mai ales pe mine. Nu imi pot explica incapatanarea si infantilitatea mea fara limite. Acum atat de tarziu. Acum atat de suspendata in trecut. Acum, doar un inger ratacit prin arad, cu aripile ranite. Cu tine mi-au crescut aripi, aripi moi, calde si pufoase, asa cum imi plac mie. :) Apoi, am zburat prea mult si ... se pare ca m-am izbit de pamant unde aripile mele s-au murdarit de sange purpuriu, acum sunt nevoita sa pases pe pamant, ca o muritoare oarecare. Credeam ca suntem nemuritori, atata tot.

Undeva, candva vom sta din nou intinsi pe plaja si o sa asteptam ca soarele sa rasara numai si numai pentru noi, undeva si candva o sa mai apuc sa te iau in brate si sunt sigura ca macar odata voi apuca sa-ti spun tot ce nu am fost in stare sa spun pana acuma. Au ramas multe nespuse si multe nefacute. Poate e prea tarziu pentru "noi". Pana atunci ma gandesc in prostie la mine, la tine si la un noi apus. Poate peste cativa ani vom fi in stare sa ne privim altfel iar sau poate o sa fiu eu pregatita sa aud, sa concep si sa diger chiar si cu scarba acel ingrozitor "s-a terminat", care imi tiuie si acum in urechi. Sau poate vom fi noi, amandoi pregatiti pentru un nou rasarit. Ce prostuta sunt... parac mi-e mila de mine si cateodata imi vine sa-mi f*t cateva palmi bune.

Inca ma gandesc la: " Si daca as sti ca ar fi sa pleci, te-as trage de mana pentru inca o imbratisare, inca un sarut si ti-as sopti la ureche... sa mai ramai pentru inca, si inca si inca un sarut...."

So stuck in this, and so unable to let go.