Cum am calcat pe fiecare treapta a anului...

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii. Ei nu chiar, nu a fost sfarsitul lumii, a fost doar anul care m-a scuturat cel mai tare, anul in care posibilitatile au cazut ca ploaia din cer, greu a fost insa sa aleg stropii care merita sa-mi spele fata. Am pasit pe fiecare treapta a anului, cu toate ca nu ma asteptam sa fie atat de multe. Cei care nu au rabdare sa citeasca sunt rugati sa citeasca doar planul pentru anul viitor, ca oricum e foarte scurt(in josul paginii.). Daaaaaaar as aprecia sa aveti rabdarea si intelepciunea de al citi. Asadar, anul asta... :

  1.Anul 2008 m-a prins pe podul Decebal, la minus 5 grade, un frig care imi ingheta pana si sangele fierbinte ce imi vibra in vene, clocotea in gerul de afara. Anul acesta, m-a gasit fericita, atat de fericita incat avea sa ma tina minte tot anul. 

  2. M-am indragostit pana in moalele capului. Defapt, teribila boala, a pus stapanire pe mine in anul 2007, dar a avut consecinte mai serioase in anul acesta, cand ochii au inceput sa luceasca, uneori vedeam pureci si inima bolborosea ceva tot timpul, mintea a ramas muta. In cele din urma am surzit eu ... dar asta mai incolo. 

  3. Am fost la Straja!!! Am plecat tin minte in 2 ianuarie, si cumva mi se parea atat de greu sa plec, ma simteam sfasiata din bratele cuiva, parca distanta era prea mare si totusi era atat de mica. Dar dupa o noapte plina de sms-uri si pline de "o sa treaca repede, o sa vezi" si dupa inca o fraza care s-a tiparit cu marker permanent pe creierasul meu, am plecat.

  a) Queues suck! Tin minte ca mi-au ingheatat picioarele stand la coada aceea kilometrica la telescaun. Tot ce stiam sa spun era : mi-e frig, vreau cafea si nu mai pot. Eram uda la picioare si eram sigura ca voi raci atata de tare incat nu voi iesi 5 zile din cabana. 

  b) Am mancat sticksuri cu Ioana pe telescaun. Nu stiu daca de foame sau de plictiseala, dar tin minte ca dupa o vreme nu imi mai simteam degetele. Degetele de la picioare... ca si cand nu ar fi existat niciodata :)).

  c) Meeting the beast. Initial nu o prea placea, din prima saptamana toti o iubeau toti o smotoceau, si odata, tin minte ca avea un hanorac ca al meu! Motive tampite pentru a ura un "monstruletz" care mai apoi a devenit fara sa-mi dau seama one of my best friends. Nu as putea sa o descriu pentru ca e facuta din miliarde de maruntisuri pretioase, "cristale swarovski". What we know so far is : Citeste... citeste multe, e un geniu neinteles, la fel ca mine, so we get along pretty well :P, ii place cafeaua (ce surpriza!), cand cere o cafea, ii place sa spuna :"o cafea lunga cu lapte, te rog", e putin afona, dar asta stiu doar eu si ea, si ...bine restul clasei ei, si acuma toti care citesc(:)) ), culoarea ei preferata e verde si "bineinteles" ROZ :)), nu defapt culoarea cu care poti sa o aduci in pragul disperarii... e roz., isi activeaza si dezactiveaza hi5-ul zilnic, scrie incredibil si e habauca. Din pacate, daca ii esti prieten, nu te minte niciodata, eu am rugat-o de multe ori sa ma minta si nu a vrut. Ii place sa citeasca Paler, she likes Johnny Depp, Keira Knightley. She does NOT smoke. E mult prea imprevizibila, nu foarte punctuala, dar talentata in a gasi scuze :)). Daca iti spune, "imediat ajung" e inca acasa, neimbracata. I've revealed your secret! Sunt inca o groaza de lucruri care ar trebui mentionate, doar ca nu imi vin in minte, la ora asta. Ah, the best thing of all.... She ROARs like no one else! And her name is Roxi.

  d) Imposibilul e posibil. Am inghesuit 20 de persoane intr-o camera de 6!

  c) Nu am schiat. S-a dorit sa ajung intreaga acasa. Defapt, as fi vrut sa schiez, dar treaba era cam asa: dimineata, mergeam jos cu Roxi, ne dadeam seama cat de "culi" sunt cei care fumeaza ca disperatii de dimineata, ne asezam la masa, macam ceva cat sa tina de foame dupa care: Roxi:"Azi mergem sa ne luam schiuri"  Eu:  "Azi da, azi chiar mergem." Roxi:"Da' nu megem si ne culcam..." Eu:"NuNu". Cand ajungeam in camera, ne uitam una la alta si ziceam: "Hai ne mai culcam un pic". Acest scenariu s-a repetat timp de 6 zile, si in cele din urma nu am fost sa ne luam schiuri,  dar am solutia perfecta pentru data viitoare cand mergem la Sraja:Ne luam un sac sau , o chestie alunecoasa scpeciala pentru snow si ne dam drumu de pe partia 5 si apoi asa pe 3 pana la cabana. Si scopul este sa dobori canti mai multi schiori! Asa cred ca ar fi cel mai bine!

  e) S-a descoperit un viciu de-al meu.... Telefonul mobil.

  f) Am gura de aur. Cand trebuia sa coboram cu telescaunul, i-am spus la Roxi :"Ce tare ar fi sa se blocheza telescaunul" Si ghici ce?! S-a blocat. Eu am inceput sa strig, un tipat amuzat amestecat cu o doza de panica. Roxi radea, cred ca ii placea idea de a muri pe telescaun.(exagerez) :)). Oh good old days :)

  g) Am facut schimb de sosete cu Roxi! Suntem legate pe viata. Ambele perechi de sosete erau si inca sunt rosii! :)) (upgrade Nu pot sa cred ca tu numai tii mine ca am facut schimb de sosete!!! 30.12.2008)

  4. Am suspinat, am suspinat mult.

  5. He're the part where i.... Destul de tarziu, intr-o noapte de ianuarie, am spus-o (scris-o). Am spus lucrul cel mai lipsit de originalitate, cel mai mare cliseu vazut de lume. L-am scris. La urma urmei, cuvintele uzate sunt defapt cele pe care vrem sa le auzim, le asteptam. "Te iubesc" nici macar nu sunt cuvintele noastre, cineva acum multi ani in urma, foarte multi ani in urma le-a rostit pentru prima oara, si de atunci noi, repetam acelasi lucru. "Te iubesc" e peste tot. E scris pe inimioare, pe ursuleti, pe tot felu de actibilduri, pe carti, servetele, pana si pe blocuri. Scrie "te iubesc" pe felicitari, carti, toate draciile imprimabile sunt imprimate cel putin odata cu "te iubesc"-ul care devine agasant. Defapt, am ajuns mai tarziu sa cred ca "te iubesc" nu are nici o legatura cu sentimentul. La fel de bine "Mirosi bine" poate fi considerat "te iubesc" Si eu cred ca atunci cand tata ii spune mamei "Eva, ciorba a fost delicioasa" e tot un te iubesc. In lungile discutii cu mine ti-am spus "te iubesc" ceva mai repede, dar gandurile alea nu au ajuns la destinatie atunci, si poate mai bine asa. Nu cred insa, ca cuvintele exprima sentimente sincere. Mi-ar fi placut sa-ti spun din priviri, dar imi era teama ca nu vei intelege. Poate ar fi mai bine sa nu  mai folosim "te iubesc", sa ne privim si sa stim. Anul asta am spus pentru prima oara "te iubesc".

  6. Am avut o mie de fluturi cu aripi moi care se zbateau inauntrul meu, eram pierduta si azi imi aduc aminte exact miscarea cu care m-ai intors, cum mi-ai spus : "Ingrid, trebuie sa-ti spun ceva." si... E ciudat, si oarecum inspaimantator ca atunci cand nu am la ce ma gandi, sau chiar daca am, dintr-un abis al mintii mele pufoase, aud un strigat urmat de mii si mii de ecouri care se suprapun si ma tin intr-un tremurat nesfarsit. O emotie precisa cauta o cale precisa de exprimare, nu vrea sa stea cuminte, in tacere, se cere auzita. Amintirea acelei clipe e atat de puternica, are o asemenea forta incat mi-a intrat in cele mai mici crapaturi ale inimii si mintii mele maladive. Are o asemenea forta incat ma poate spulbera oricand din realitatea care contrazice amintirea. Cateodata imi doresc ca amintirea sa fie realitate. Tin minte perfect, m-ai luat de maini si mi-ai spus... ai continuat sa vorbesti, spuneai ceva si oricat incerc sa-mi aduc aminte ce, nu pot. Eu am inchis ochii si priveam in jos necrezand ca suntem reali. Mi-am revenit atunci cand mi-ai spus... "Asta ar fi momentul perfect sa spui ceva..." Nu m-am simtit in stare sa spun nimic, asa ca te-am luat in brate si intr-un final ti-am raspuns la fel. Pe 4 februarie, anul acesta, mi-ai spus prima data "Te iubesc".

  7. Am primit pentru prima data o floare. Un trandafir mai exact. Acum doarme intr-unul dintre multele mele cufere micute de lemn. E lipsita de viata dar plina de praful acelei zile.

  8. Nobody could hold my attention, you did that easily.

  9. Suedezi! Nu! Dumnezeule mare! Am suportat un grup de suedezi, uimiti de umila noastra Romanie, mai exact de Arad. Cainii de pe strada sunt inamicii publici numarul 1! Sunt alergici la o gramada de lucruri, erau inchipuiti, destul de prosti din moment ce am fost intrebata daca avem iesire la ocean....Wasn't really fun.

  10. Am fost in Suedia. 

  11. Am dat FCE-UL. Zi frumoasa plina de stres. Stres inutil :-j

  12. Cu picioarele desculte, fugeam spre Costinesti pentru a trai, pentru a ma convinge ca traiesc si ca nu sunt un vis. Cu cat paseam mai departe de casa cu atat ma simteam mai aproape de mine. La mare am iubit, la mare e un cimitir viu cu amintiri. La mare mi-am petrecut noptile privind un inger, puteam sa il ating ca nu simtea. Avea o respiratie iambica, piele de caramel si acoperit de o matase transparenta. La mare mi-au trecut fire de nisip prin par, la mare mi-am pierdut trecutul sperand ca nu voi mai avea nevoie de el. L-am aruncat in larg si am ramas cu momentele mult prea frumoase, pentru a putea traii cu ele. 

  A. Soarele nu a vrut sa rasara pentru noi, dar am rasarit noi pentru el, am incercat sa ma indragostesc de dimineata aceea dar nu reuseam, caci eram indragostita de ingerul din noaptea anterioara. 

  B. Am tinut piept fricilor si le-am facut vant pe usa. Apoi am inteles ca singura metota prin care poti sa scapi de ele este sa le vorbesti lor, dar sa si vorbesti cu cineva despre ele.

  C. Am ras mult... mult cu oana. :)) Oana stii la ce ma refer? :))

  13. Am fost in tara Zeilor. Din pacateeeeeeeeee nu am intalnit zeii greci, dar hey, promit sa fiu mai atenta data viitoare! :D

  A. Am stat 12 ore pe plaja! La soare in caldura, bineinteles ca dupa aratam ca un rac!

  B.Am descoperit cat sunt de "home sick".

  14. Am auzit tunurile de la Waterloo, dar mi-am pus mainile la urechi si am mers inainte fara sa-mi pese de nimic. Bombele zburau prin fata mea si eu continuam sa pasesc, nepasandu-mi ca pot calca pe o mina si sa explodez. Le-am auzit, dar nu am vrut sa le aud, si atunci mi-am pus mainile la urechi. Pacat.

  15. This is the day a part of me died. intr-o dupa amiaza, un cutremur de 8 grade pe scara Richter a lovit zona in care acum nu stiu ce caut. S-au daramat cladiri, copaci si in acelasi timp amintiri. Deasupra s-a depus un strat gros de intrebari care erau menite sa nu primeasca raspuns. Imi era mila de mine si rusine in acelasi timp. Pompierii m-au scos dupa 3 zile de sub gramadele de moloz si eram aproape stafidizata, cu putin sange, putine dorinte de a supravietui si la fel de putine sperante de insanatosire. Am ajuns la spital. Deasupra salonului meu scria :"Salonul - Sa mor daca stiu de ce " A durut si mi-am muscat buzele cat am putut de tare pentru ca in spital pe colidoare scrie: "Pastrati linistea". Am pastrat-o. In ziua aia, pe 21 august, ne-am despartit. Relatia se simti rau si cazu la pat. S-a scamosat cearsaful iubirii si trebuia schimbata (eu pot dormi si pe paie...) Langa un bax de servetele Zewa si un telefon care cerea bataie, s-a terminat frumoasa poveste. Atunci o parte din mine murise putin... Condoleante.  

  16.Nu am vrut sa imi revin. La spital a fost frig, asistentele au vrut sa-mi indese bine uitarea in ochi, ochi care erau si asa obositi de atata plans. Aveam ambitie, dar pe undeva imi lipsea vointa, de fiecare data, dupa pastiluta de "uita dracu' odata!" se stingea lumina si era atat de frig in salon... Eram ca un cadavru. Scuipam pastiluta, o puneam intr-o cutiutza de "vitamina C", inca nu eram pregatita sa uit. Le-am pastrat pentru ziua cand voi fi hotarata sa le iau pe toate. Eram alimentata cu sange, caci am pierdut mult in urma ranilor. Medicii imi dadeau putine sanse. Langa pat, pe "cuiul vietii" sta agatata o punga de sange pe care scrie A2. Sangele imi intra prin vene si imi iese pe urechi. Sangele spunea aceasi poezie fara spatii: osafiebineosatreacaairamascuamintirifrumoasenutemaigandiv-atiiubitnimicnuepentrutotdeaunapromitcaosa-tirevii si bla bla bla. Inima auzea si tot ea scuipa tot sangele afara. Deci intr-un final sangele imi curgea prin urechi si asa am fost alimentata mult timp cu sange, in zadar. Am zacut in spital mult timp si nu aveam voie sa primesc vizite. Daca nu ar fi atat de fatal ar fi de al dreptu constructiv... 

  17. Nu mi-am dorit sa supravietuiesc. Imi venea sa urlu intre 4 pereti si as fi vrut ca undele sa se loveasca de mine din nou si sa ma striveasca. Imi era dor de mine si de el si de noi.

  18. Mi-am propus ca atunci cand ploile toamnei vor hohoti sa ma opresc din plans. Ei bine nu s-a intamplat asa... se pare ca in subconstient mi-am propus sa imi fac un ocean propriu si personal in care mai apoi sa sar si sa ma inec. Anul acesta am plans cat pentru urmatorii 2 ani . Am plans 2 luni constant. Nu-mi mai amintesc de cele 2 luni poate din cauza ca apa sarata a sters tot ce era de sters in urma mea. 

  19. In 24 octombrie, m-am oprit de tot din plans si mi-am promis nu ma voi indragosti din nou niciodata.

  20. God is dead. Anul acesta, m-am revoltat impotriva lui Dumnezeu. Nu puteam sa cred ca undeva, candva am gresit atat de mult incat sa ma loveasca asa, dupa toate rugaciunile mele imi facea una ca asta. La un moment dat chiar am crezut ca nu exista si am crezut asta multa vreme. Nu era corect sau drept si eu nu meritam lovitura asta. Deci mi-am pierdut credinta.

  21. Dupa ce mi-am pierdut credinta, am regasit-o dupa o vreme, cam lunga, dar am regasit-o. Pentru ca mi-am dat seama ca daca nu ar exista, nu ne-ar fi inzestrat cu niste inimi atat de curajoase. Deci m-am intors cu capul plecat si cu inima facuta tzandari, crezand ca Dumnezeu are superglue si imi va lipi toate bucatelel la loc. Dar nu a facut-o, si eu am refuzat sa mi le lipesc...

  22. Am facut bilantul "Ce-am fost si ce-am ajuns". 

  23. Mi-am dat seama ca eram perfecti, dar ne-am tratat.

  24. Intr-o dimineata m-am trezit si mi-am dat seama ca sunt facuta din "STARTdust" si mi-am zis, i'll start  over. Continui sa-mi spun asta in fiecare dimineata.

  25. Mi-am inceput fiecare dimineata intrebandu-ma "a fost un vis?" si ca sa-mi dau seama, daca e sau nu, mi-am tarat piciorusele pana in fata oglinzii, unde mi-am vazut cearcanele... dar eu tot nu eram convinsa, asa ca, m-am dus pana in baie, mi-am aruncat apa pe fata, si picaturile reci nu au reusit sa ma trezesc din mult doritul vis. Deci eram reala.

  26. Am slabit 3 kg. Acum am 51. (am slabit fara sa vreau...)

  27. Mi-am pus oglinda in fata si inca respiram, caci s-a aburit asa incet, cum s-a aburit si mintea mea.

  28. Am inceput sa cred ca plansul e in folosul comunitatii. 

  29. Am priceput ca cele mai frumoase petici din viata le-am capatat fugind de normalitate si de respundere.

  30. Mi-am dorit ca nu inaltimea mea umila sa fie cauza pentru care dumnezeu nu stie ce simt, asa ca mi-am facut un carton mare pe care am scris colorat cu marker-ul "i love him". M-am gandit sa fug putin pe strada cu el sau sa-l lipesc de acoperis. Ei bine, ar fi fost o nebunie, pentru ca, stiam ca toti cei care trebuie sa stie, stiu ce simt. Deci cartonasul sta in dulap si isi asteapta urmatoarea chemare. 

  31. In 30 noiembrie mi-am propus sa ma indragostesc de Craciun.

  32. De craciun, mi-am dat seama ca nu am reusit sa ma indragostesc de nimeni, nu pentru ca nu prea aveam de cine, ci pentru ca, dupa cum vedeti, mai sus, mi-am promis sa nu o mai fac.

  33. Intr-o zi, mi-am dat seama ca regretele nu au ce cauta in compotul meu de amintiri si ca ele nu sunt de vanzare. 

  34. Am hotarat ca "nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar!" intra la categoria motto. Asa ca acum sunt 3. Si chiar asa e, nu voi fi obisnuita pentru ca am tot dreptul din lume sa fiu extraordinara!!! 

  35. Am vazut ca sunt mai buna in a pierde lucruri, decat in a le gasi. 

  37.Am priceput in cele din urma ca nu reusesti nimic atunci cand te tavalesti cu picioarele-n sus pe covor si dai din maini si din picioare. 

  38. Anul aceasta m-am bagat la volutariat la azilul de batrani, si cand ies de acolo ceva ma face sa ma simt foarte bine, parca imi deschid ochii si vad o alta fata a lumii si tot ce pot face e sa ii multumesc celui de sus pentru viata pe care o am.

  39. Mi-am astupat crapaturile inimii cu tifon.

  40 Am invatzat ca cel plictisit intr-o relatie e ca puricul satul de caine, sare din mers pe alt caine.

  41. Mi-am injectat suficient magneziu incat sa am curaj sa merg mai departe,, dar nu suficient ca sa spun tot ceea ce nu am apucat candva.

  42. Lumea asta a inventat prea multe reguli pe care le urmam ca tampitii si asa pierdem toata distractia. Deci cel mai bine e sa le incalcam.

  43. Intr-o perioada anul acesta, am devenit sadica mi-am strans visele de gat si mi-a facut placere sa asist la asfixierea lor, imi placea sa vad visele zbatanduse in mainile mele, implorand sa am mila de ele. Si am avut. Inca castronelul cu vise e plin, si intentionez sa-l pastrez asa.

  44. Unele episoade se dau in reluare (fiecare sa inteleaga ce vrea)

  45. Am facut autopsia primei iubiri. 

  46. Am realizat ca grija exagerata a celor dragi pentru "integritatea fundului nostru" nu e o pacoste, ci o onoare.

  47. Am vazut iubrea care a scapat fara botnita pe centru si m-am ascuns de ea. 

  48. Mi-am dat seama ca nimic nu ma poate face mai fericita decat sa fleoscai papucii de casa prin toata casa si sa mananc Bounty. :D  

  49. Intr-o dupa amiaza, m-a lovit o revelatie. Era perioada in care eu inca suflam mucii in batiste Zewa si cand inca refuzam mancarea(ce proasta eram, cand ma gandesc inapoi ce oua umplute mi-a oferit odata mama si am refuzat-o cu un strigat imbibat in lacrimi si ea a iesit din camera oripilata. Sowy mom :*) Luni de zile in care noi nu ne cautam iubirea fiindca aratam ca dracu, si in cele din urma aratam ca dracu fiindca nu ne cautam iubire. Am i right? Yes i am, of course i am!

  50. Am incercat sa meditez asupra acestei zicale nedrepte si total absurde: "Binele unuia, raul altuia". Nu am ajuns inca la nici o concluzie.

  51. Tot ce uitam putea fi folosit impotriva mea! Asa ca nu am uitat si sunt bagat in priza de fiecare data cand nu imi amintesc ceva. :))

  52. Am cam surzit... eu cred din cauza ca ascult muzica la casti prea tare, si nu numai... Ca sa nu imi aud propriile ganduri ascult muzica foarte tare, si gandurile incep sa urle si nu le pot potoli. De aceea am surzit. 

  53. Mi-am dat seama cat de mult il iubesc in dimineata in care am traversat strada la buni, pe la 7, in panataloni de pijama si tricou si am intrat in camera unde dormea, m-am bagat langa ea si m-am acoperit. Cred ca ma simteam mai singura ca niciodata si simteam nevoia de a fi cu cineva care tace si ma mangaie pe cap. Ea s-a trezit si m-am intrebat ce e, eu i-am spus ca nimic, moment in care am bufnit in plans. Tin minte ca a fost cea mai urata zi din anul acesta. Buni stia deja ce s-a intamplat.... Stia cu mult inainte. In ziua aia am inceput sa ma prefac ca nu am nimic, si mi-a iesit foarte bine.

  54. Gelozia m-a mancat de vie. 

  55. Nu am reusit sa omor viermele sperantei care inca misca in mine.

  56. Cel mai groaznic sunet nu e cel de hard rock combinat cu muzica clasica, ci sunetul de panica, disperare si tristete care razbate din tine/mine.

  57. Am pus o intrebare lui Dumnezeu, la care eu stiu raspunsul. Intrebarea suna asa: "Doamne nu ti-ar fi mai usor sa ne lasi impreuna pentru totdeauna?".

  58. Urasc cand cineva spune "mai vorbim" si nu se tine de cuvant!

  59 Anul asta m-am mintit en-gros! Daca ma spovedesc, o sa fiu iertata si pentru asta...?

  60. In a doua jumatate a anului, cand cineva vorbea despre iubire sau despre orice, ce avea legatura cu aceasta, bagam nasul in ziar si ma prefaceam ca nu aud si ca nu vad. 

  61. Am fugit de umbra mea. 

  62. Mai presus de orice mentionat mai sus, m-am maturizat. Sunt mai coapta la minte. Din pacate trebuia sa-mi dea maturitatea una peste ceafa si abia apoi mi-am bagat mintile in cap.  

Cred ca e primul an in care nu ma intreb la sfasit :"Oare chiar am trait anul acesta?" Situ ca multi nu au avut rabdare sa citeasca ultimul post din an, deci e ok. Eu va doresc la multi ani si suficient curaj pentru a pleca in goana dupa visele voastre!

Planuri pentru anul urmator? DA!

                     Sa alerg desculta prin ploaie pentru a-mi prinde visele!  


P.S. imi cer scuze daca am omis ceva.

38 de motive pentru care m-am indragotit de mare

Cateodata mi-e atat de dor de mare, si acuma cand suntem imbracati gros si cand ne ascundem corpul de frigul ce nu-si stapanese pofta, imi dau seama cat sunt de indragostita de mare. Poate pentru ca...

1. Pentru ca mare mi se pare o scena imensa de teatru, pe care se joaca cele mai frumoase momente.

2. Pentru ca e singurul loc unde suport multimea.

3. Pentru ca la mare miroase altfel, si la sfarsitul zilei, parul miroase a mare, a sarat.

4.Pentru ca de la mare incepe ecoul fericirii.

5. Pentru ca toti par veseli.

6. Pentru ca pot trece noptii fara sa simt nevoia sa dorm.

7. Pentru ca in basmele pe care le citeam cand eram mica, intalneam de multe ori "peste 9 mari si 9 tari" si visam sa-mi ridic un castel acolo...

8. Pentru ca acolo se gasesc iubiri, si tot acolo se pierd.

9. Pentru ca te asteapta in fiecare an in acelasi loc, si parca numai pe tine.

10. Pentru ca drumul pana acolo mi se pare minunat, chiar daca calatoresti cu un tren infect.

11. Pentru ca acolo m-am simtit cu 1000 de km deasupra fericirii.

12. Pentru ca niciodata nu mi se pare prea rece sau prea calda.

13. Pentru ca si ea e indragostita de mine.

14. Pentru ca cele mai frumoase si calde ploi sunt la mare.

15. Pentru ca la mare nu mai conteaza marimea fundului si nici circumferinta sanilor.

16. Pentru ca timpul se opreste la mare.

17. Pentru ca soarele te mangaie altfel.

18. Pentru ca al mare nu mai exista zilele saptamanii.

19. Pentru ca rasaritul iti apartine de fiecare data.

20. Pentru ca atunci cand eram mai mica, adunam o gramada mare de scoici.

21. Pentru ca mama atunci cand eram mica nu ma lasa sa duc nisip acasa intr-o sticla.

22. Pentru ca am pierdut multe in mare.

23. Pentru ca acolo m-am pierdut prima oara de parinti.

24. Pentru ca in frageda-mi copilarie eram de adreptul obsedata de maimutele plimbate pe plaja.

25. Pentru ca la mare, intr-o dimineata de iulie am fost managaiata pe umar.

26. Pentru ca mi-am construit o gramada de castele de nisip in care mi-am planuit sa locuiesc.

27. Pentru ca tot la mare mi s-au naruit castele.

28. Pentru ca la mare am invatat ca "lucrurile de care ti-e frica cel mai tare sunt defapt cele mai frumoase si la urma urmei singurele care merita orice risc", lucru care mi-a devenit mai apoi motto. 

29. Pentru ca timpul imi face pe plac.

30. Pentru ca apartineam nu doar de mare.

31. Pentru ca ador valurile care se lovesc de mine, dorind parca sa ma ia in brate. 

32. Pentru ca imi place cum mi se adancesc picioarele in nisip la fiecare val.

33. Pentru ca imi plac pescarusii.

34. Pentru ca, cateodata scoicile imi soptesc in ureche "Vino sa visam sub apa"(vama veche).

35. Pentru ca mi se pare ca marea pare taramul tuturor posibilitatilor.

36. Pentru ca mi-am propus sa caut in mare toate lucrurile pe care le-am pierdut.

37. Pentru ca mi-am propus ca odata, sa stau la pensiunea "Iubesc marea", cu cineva special.

38. Pentru ca marea mi-a daruit odata cu o piele putin rosie si arsa, cele mai frumoase momente. 

How the Grinch stole Christmas

Era intr-un Ajun, acum cativa ani buni, cand am fost luata pe sus de acest film. "How the Grinch stole Christmas". Nu cred ca aveam mai mult de 12-13 ani. Cand l-am vazut pentru prima oara nu era nimic mai mult decat un film de craciun diferit de celelalte. Eram inebunita de "monstruletul" paros, verde si lipicios. :)) Imi placea de Max, catelul care il imita pe Rudolph. Azi, l-am vazut din nou... and now i get it.

Grinch can steal a piece of our lifes, he steals some money too, a few smiles, many laughters(too many), he sometimes steals the glow from our eyes, he takes away some boldness, a cup of power and a spoon from " capacity to fall in love(again)" jar. He steals some sleepy nights, some dreams. Grinch steals the ones you care about too, the one you love. I guess he thinks that we are not appreaciating them enough, and someone else will, so he takes them away.  But as my "whoo" little btain tells me, he is so, so wrong. Maybe as we write our letter to Santa, they are writing letters to the Grinch, asking him to come and take them away, cause they can't stand us... maybe... Or they just don't love us anymore. So Grinch comes and takes them away, along with our smiles, laughters, money, dreams and of course... Christmas. As the story goes, he is suppose to bring Christmas back with the rest of the stuff he took. But you see... Grinch doesn't really like this "reality" we are living in, so he doesn't bring back Christmas by morning. He's not going to bring it back any soon. But he's not that evil, no, no! He gives us something in change, altough it doesn't feel like Christmas. He gives us the chance to grow up a bit, and also the strenght to hold on to the hope we have left, he gives us  the chance to realize that you are one of the few anormal people in this infinit ocean of normality, and that's only because you are capable to love, more than you could have imagined. All of a sudden you realize that you are completely insane and crazy and GOSH IT FEELS GREAT!!!  You loved once so you are not normal, and one day, someday, you will love again... just someday.  But you are crazy and it's the best thing that could ever happen to you! Grinch is the one that makes you realize that, makes you grow up a bit...

The best thing we can do, is to run with high heels, or dirty converse in a pouring rain, running and chasing our dreams. No matter how dirty and wet our feet gets, you feel great and you love the smooth and cold feeling that rain's painting on your. 

I wish all a very Merry Christmas, and may all your wishes come true. * And don't let anything ruin your Christmas.

About Nelutzu.

O mica recapitulare nu ar strica. Calculatorul meu acum cateva zile a facut (nu exagerez) "PUF" lasand in urma sunetului, un firicel de fum. Mi-am belit ochii la calculator crezand ca e o gluma proasta. Ecranul era "niegru", beculete nimic, doar un miros de plastic prajit flutura prin camera. Ma ridic... il scot din priza, il bag inapoi, si imi apropii degetul incet de butonul "power" si s-a auzit asa :"click"... Ma incrunt la el, mai apas odata, tot nimic, mai apas odata mai tare si tot asa de vreo 4 ori pana am crezut ca trec cu degetul prin el. "Minunatia" asta de calculator  nu se aprindea. Nici de'al dracu. Bun am lasat-o balta. Am apelat la planul B  care suna cam asa "Tell dad". Bon. Mi-am infipt picioarele in papucii de casa si i-am tarat pana jos, tinand cu dintii de optimismul meu fleoscait. Ajung in bucatarie.... "Tatiiiiii... a murit compu'" el: "si ce sa fac?". Moment in care m-am enervat de am crezut k imi pusca niste firicele in cap. Am urcat scarile tropaind de nervi si apoi m-am  asezat in fata calculatorului, pe covor si m-am uitat la el. Ma incruntam in speranta ca i se face frica si isi revine, ce e drept in camera inca mirosea a cauciuc prajit.... dar eu eram optimista. DA? Am sunat la urgente, l-am internat, iar dupa cateva ore am primit ingrozitoarea veste ca, compul meu, mike, nu se mai afla printre noi. M-am resemnat. Am tarit fara calculaator o saptamana. Credeam ca asa ceva nu se poate. Totusi avea tata compul lui, si am mai sta la ala. Dar asa, cu bun simt.  Acum!!! Mi-a venit noul calculator.E niegru, eu tot cred ca e fiul dracului. Al meu era alb si inocent. Asta... nici macar nu mormaie cum mormaia al meu, parca nici nu ar fi aprins, stau acuma de aproape 3 ore la el si inca nu s-a blocat, l-am rugat sa ma enerveze, feel free my friend, si nu vrea, ah si cd-player-ul funtioneaza suparator de bine. Ca sa scot sau sa bag un cd in comp trebuia sa apas de 2 ori cel putin pe "zah button" si daca nici asa nu mergea, dadeam restart. Era mai special. Si acuma daca apas pe Nelutzu mi-l scuipa una-doua.  Acuma e negru si e fiul dracului! parca nici nu ar fi. nu-l aud, e tacut. Am incercat sa ma apropii de el si nu vrea sa ne imprietenim. Nu stiu ce sa ma fac cu el. Pentru banii pe care i-am dat cred ca meritam si eu un mormait mai sanatos. I miss mike, but now i have Nelutzu. Pe Mike il aveam din clasa 1 , bineinteles in fiecare an il "upgradam". Medicul mi-a spus ca a facut un atac cerebral si ca i-a puscat o venisoara (Hai pe dracu! nici nu mi-as fi dat seama dupa fumul scos!!!). Trist... am donat cateva organe de ale lui, si urmeaza sa-i fac o slujba crestina. Era batran, dar ne-am iubit. 

Odihneasca-se in pace Mike. He was a great computer.  

Welcome Nelutu.

Remember the last 30th of november?

Un 30 noiembrie si un "Ramas Bun" soptit la urechea toamnei, un ceai de lamaie si o promisiune zgribulita spusa printre aburii.

Au trecut peste noi anotimpuri si vor mai trece multe de acum in colo. Vor trece veri toride si ierni ce vor ingheta in noi. Vor trece ore, luni si ani, si noi vom privi ceasul nestiind cum, cum s-a nascut dintr-un nimic un ticat amenintator. Vor trece frunze suflate cu rugina, vor trece si lacrimi de ingeri cazuti din cer si aprilii de rozalii si nisipuri sarate in vara pana cand, pana cand vom... Da.
Era o zi de vineri si scapasem de scoala si ne-am trantit in Smart. Intre noi era o tacere tandra si invarteam lingurita cu miere in cana asteptand sa ma conving ca nu a uitat. In cele din urma am uitat eu ca a uitat. Am privit printe aburi si peste nasul meu inghetat si nu-mi venea sa cred ca suntem reali, nu-mi venea sa cred ca acolo sunt eu. Dupa multe cuvinte si multe apropouri, si-a amintit. M-a pupat si mi-a trecut orice suparare, la urma urmei era doar Sfantul Andrei. Si-a cerut scuze si a facut poate cel mai cumplit lucru. Atunci pentru prima oara. A promis. A promis ca anul viitor nu va uita, si nu se va mai intampal niciodata. Pentru 2 clipiri si un oftat, mi-a parut rau si mi-as fi dorit sa nu o fi facut, stiam si atunci ce efect aveau promisiunile asupra mea, stiam ca promisiunile sunt(de cele mai multe ori) capacitatea noastra de a dezamagi. Si o avem cu totii. Stiam ca prima, minora, dar de efect promisiune urma sa-si sape drumul acolo, in memoria mea de elefant, in organul meu plin cu sange, si prin urmare, stiam ca odata va tasni ketchup cand va uita din nou. Mi-a ramas bine intiparita in minte clipa in care am auzit "promit". Imi pare rau ca s-a promis, dar mai rau mi-ar fi parut daca nu am fi promis nimic niciodata. Au urmat alte si alte promisiuni care la fel au sapat mult pentru a ajunge unde sunt azi. Azi, cand fiecare promisiune e un vulcan activ ce sta sa erupa ori de cate ori sunt lucida. Am citit undeva ca sunt 2 feluri de promisiuni sacre: cele facute unui copil si cele facute unui dusman. Azi sunt un copil, sunt un copil in fiecare celula a mea, doar ca ma complac in lumea extremegasuperfantastic de "matura" si nu imi(mai)manifest copilaria. Deci azi sunt un copil care isi aduce aminte de promisiuni, amintirea mea fiind un loc in care 2 ganduri se intalnesc. Sau in care nu se mai intalneste nimic. Ce ar fi sa ne aducem cu toii aminte de ultimul 30 noiembrie? Pentru multi dintre noi a fost o zi rece de toamna, pentru altii nici macar nu a existat, pentru cativa a insemnat totul si pentru o gramada a fost doar ultima zi din noiembrie, in schimb pentru altii a fost o promisiune ca va exista si anul viitor un 30 noiembrie, si uite, exista, dar nu e nici pe departe la fel ca cel de anul trecut.

Nu are rost sa iti construiesti din materiale scumpe, vise in care s-ar putea sa nu mai locuiesti, sau mai rau in care nici macar nu iti doresti vreodata sa stai, e pacat sa scrii o poveste, pe care s-ar putea sa nu o mai recitesti din cand in cand sau pe care ai putea sa o uiti, nu are rost sa spui cuvinte pe care nu doresti sa le plantezi si de care sa te ingrijesti ca mai apoi sa te poti bucura de ele atunci cand infloresc. E pacat sa sari peste o prapastie dupa lungi momente de cugetari si analize mamematico-distructive, nu merita sa atingi daca nu planuiesti sa vindeci sau macar sa alini, nu are rost sa privesti daca tot ceea ce vezi este o fata scumpa de portelan. E pacat sa nu faci toate astea dintr-un prim si nebunesc avant, e pacat ca ai nevoie de mai mult decat de o mana de care sa te tii atunci cand e sa sari din avion.

Azi, imi doresc sa stiu ca acest 30 noiembrie chiar exista si ca nu e doar mintea mea care imi joaca feste. Promisiunea nu risca neimplinirea, eu risc ceva mai mult. Imi voi tine fiecare promisiune pe care o fac si voi promite doar lucruri pe care stiu ca le pot face. Azi e 30 noiembrie si bate vantul prin mine.

Do you remember the last 30th of november?

Una bucata revelatie

Azi noapte, am simtit cum iarna se apropie. Astept sa se aseze noapte lanaga mine si sa-mi spuna povestea pe care mi-o spune in fiecare an, pe care o cunosc atat de bine, iar anul asta, sa-mi spuna o poveste in plus... Toamna mi-a spus de alungul a 3 luni o poveste, aceasi poveste care mi-o va sopti si iarna cateodata. Mi-a spus-o in fiecare noapte si ma straduiam sa adorm inainte ca ea sa apuce sa o termine, ma zgribuleam si imi ascultam bataile inimii, incercam sa adorm si sa imi termin eu povestea asa cum vreau. Insa in fiecare noapte toamna avea placerea sadica de a imi infige cutitul cativa centimetrii mai adanc in rana. Ciudat, e inca acolo. I should go to a doctor.

Viata ni se poate schimba intro clipa, dar ce facem cand clipa dureaza pentru totdeauna? Asteptam.

Nu reusim sa invatam decat atunci cand dam bine de tot cu capul. In unele cazuri invatam cand dam de 3-4 ori cu capul. Mie mi-a dat maturitatea (CADOU! CADOU, UN ALTO CADOU!) una peste ceafa de mi-au zburat dintii din gura (ultima oara cand am verificat, erau toti la locul lor) Si mi se pare ca nu e prima oara cand imi trosneste una, poate e prima oara cand m-a durut suficient de tare incat sa ma intorc sufulcandu-mi mainile si cu privirea incruntata sa vad cine e tupeistul/tupeista care indrazneste.(roxi vreau mimica!:)) ) Si acum cand am avansat putin in "stiinta" si cand am capul mai pe umeri, stau si ma gandesc adesea langa o cana mare de cafea, cum mi-am petrecut primul an de liceu. Disec de nenumarate ori vorbe si gesturi, ajungand de ficare data la alte rezultate, uneori cutremuratoare, atat de cutremuratoare incat nici nu-mi mai doresc sa le mai pun vreodata sub microscop, dar de multe ori cu rezultate calde, cu ritm si poate din greseaza cu o mica eroare dulce, perfecta. O eroare care imi da oxigenul necesar pentru a supravietui inca o zi "multicolorata". Acum stau si ma uit la un film extraordinar de prostesc si am gandesc cum zilele si cuvintele, privirile si zambetele pana si lacrimioarele mele s-au consumat lent, lasandu-ma sa savurez fiecare secunda al existentei unui "noi". Fiindca am dorit cu disperare sa cred in noi, dar mai ales in tine, am crezut. Si bine am facut. Ma uit in jur si observ cum acele relatii lungi, in care teama isi face loc in crapaturile inimii, asa cum si-a facut intr-un final loc si in a mea, fac greselile pe care le faceam si eu. Si vad momentele "critice" cand certurile se isca din dispozitia unuia sau a celuilalt, din imbufnarea unuia, si din prostia celuilalt. Toate astea se vor aduna, indiferent ca sunt iertate sau mai putin, se vor aduna si cand te astepti mai putin vor da lovitura de gratie. Ichipuiti-va ca e ca un bec ars care pocneste. Imprastie cioburi peste tot, si fereasca-l Domnul pe cel caruia ii va sari vreun ciob in ochi, caci va pati ca mine, va aduna oceanul in servetele Zewa mentolate si le va ingropa in sertarul de la noptiera pana cand sertarul nu va mai vrea sa se inchida, si va schimba fetele de perina odata la doua zile(asta in cazul in care victima e de gen feminin si foloseste mascara!!!). Vad prostii, situatii in fata carora avem un orgoliu orgasmic, si nici de-al dracului nu putem trece peste, nu putem discuta "civiliza", dar daca ne amintim putin ca suntem in Romania, constatam ca cuvantul "civilizat" si-a semnat demult demisia. Avem diaree verbala si cumva intr-un fel sau altul unul dintre cei 2 iese plin de... ma rog, stiti voi ce... Imi vine sa ma zgarii pe ochi ca observ toate prostiile astea deabia acuma. Acuma nu ma mai ajuta cu nimic. A trait si eu un an, caci de restul imi amintesc ca dupa mahmureala. Acum sunt ca un trabant fara combustibil, fara directie si acum, ca vine iarna si fara antigel. Harai din mers si simt fiecare hartoapa exact in osul.... stiti voi a ce. Cateodata roata merge in gol, mi se pare ca progresez, dar regresul e malign. Si simt o arsura in ventriculul drept...

In fiecare dimineata dimineata ma frec putin la ochi si imi fleoscai papucii de casa pana la bucatarie unde imi fac un ceai(sau cafea), langa care mai ca nu adorm. Ma frec putin la ochi si dau drumul la tv si incerc sa am trezesc la realitate cu Mircea Badea(e foarte tare frate!:)) ) apoi imi asez dosul pe o perinita asezata pe masa din bucatarie. Astept ca prajitorul de paine sa faca Tic! Si asa imi iau eu micul dejun. In schimb in fiecare dimineata reflectez asupra problemelor mele maladive. Azi dimineata am avut mainile reci, si mi-am adus aminte cat de mult placea odata racea mainilor. Iti aduci aminte? Eu imi aduc aminte, se pare ca sunt singurele lucruri care nu necesita poststick-uri si notite. M-am uitat nu demult in jru si am vazut cum atata lume care merita, persoane deosebite isi cauta prima, marea si iremediabila iubire, si nu dau de ea. Si o merita atat de mutl, poate mai mult decat o meritam eu.

Deci concluzia revelatiei mele matinale... O relatie nu presupune compromisuri si fraze"promit sa ma schimb" si nici plecaciuni ale capului deja obosit. In ziua de azi cel mai important lucru e sa faci o relatieschioapa sa arunce carjele si sa topaie fericita! Si doar asa ca un pont, nu va ajuta cu nimic daca va tavaliti pe covor cu picioarele in sus.

Asadar, mi-e greu sa nu izbucnesc intr-o fleoscaiala de lacrimi de cate ori vad pe cineva pupand pe altcineva, dar ma descurc admirabil. Imi aduc aminte cum totul in jurul meu circula in ritmul pulsului meu accelerat si turat la maxim de iubirea care-si testa noul motor Diesel. De cele mai multe ori lucrurile ireparabile, se repara primele. Dragostea umbla prin lume fara botnita si lesa, si sfatul meu este sa va aruncati in coltii ei numaidecat!

Asteptarea, a intrecut orice asteptare.
P.S. Deduceti voi cauza arsurilor din ventricule.
(Si acuma cand maturitatea m-a batut mar, nimic nu se schimba nu? Acum e ca si cand nu ar fi. Si eu inca visez. Si inca imi gadil speranta ca poate undeva, candva.)

Nu mai avem picioare

Good morning coffee = Good morning kiss? No!

Cand nu o sa avem picioare, ne vom chema unul pe altul. Si nici unuia nu-i vor rasari picioare peste noapte, nici macar carje nu vom avea. Nu ne vor creste pricioare din adunatura de amintiri sau din mormanul de vise ce zac sub daramturile mele si sub bucatile de ecografii facute unui gol din cavitatea toracica. Incerc sa-mi reciclez inima, si fie vorba intre noi, nu ma descurc prea grozav. O voi duce la reparat. Tare mi-e ca inima asta nu e a mea.

Intr-o lume care nu a inventat destule cuvinte linistitoare, gesturi care sa potoleasca dracusorul din tine, intr-o lume in care nu mai avem timp de un gest, o vorba sau un zambet, pentru ca tot ce ni se flendura in minte este consecinta care "ne va pune capat zilelor", in lumea asta ne-a mai ramas ceva, un singur lucru. Clipa asta. Clipa care tocmai trece si fiecare cuvant scris de mine pana acum se pierde in mintea ta, care astepta clipa urmatoare, care poate nici macar nu exista. Si uite asa ai pierdut cateva secunde bune citit ceva ciudat "lipsit" de semnificatie. Si poate mi-ar placea sa uiti tu, cititor fidel, fiecare rand pe care il pictez in culori reci. Si nu pot sa nu ma intreb de ce nu pot spune nimic? Oricum fiecare cuvant ar fi uitat, si totul ar redeveni un joc simplu de copii. As vorbi, pentru ca as stii, ca fiecare cuvant ar fi uitat, Asa ar fi bine, sau nu... Ceea ce a fost abia daca va mai fi "a fost".

Plimbati-va, cat timp mai aveti picioare, si zburati cat timp aveti aripi.

One confusing book that calls itself "LIFE"....

De cele mai multe ori, cand am deschis o care, am citit-o (repet, de cele mai multe ori). Asa ca am ramas cu ceva tot timpul(aproape tot timpul). Ca mi-a placut ca nu mi-a placut, finalul nu s-a schimbat niciodata, chiar daca am citit-o de 3-4 ori. Asta pentru ca probabil nu s-a gasit un scriitor ratat care sa indrazneasca asa ceva. As putea fi prima"ratata" care sa modifice mariile opere literare. Sa le schimbe finalul dupa bunul plac. As trezi-o pe Julieta inainte ca Romeo sa soarba din sticluta cu otrava, I-as deschide ochii lui Demetrius ca el sa o vada pe Helena in toata frumusetea ei si s-ar indragosti de ea iremediabil, uitand de Hermia. Nu as casatori-o pe Isolda cu regele Mark, si i-as mai baga putin mintile in cap. Ea nu l-ar parasi pe Tristan si ar trai impreuna fara a fi prinsi la mijloc de razboaiele din tarile lor. Nu le-as pune atatea obstacole si totul ar fi mult, mult mai simplu. Exista totusi o legenda... Una care imi place mult. Lancelot si Guinevere. Guinevere, era sotia mult respectata a regelui Arthur, care domnea in Camelot. Fiind prinsa intr-o casatorie de ratiuni politice, dragostea isi face loc in inima ei, abia atunci cand Lancelot, membru al Mesei Rotunde si in acelasi timp mana dreapta a regelui, apare la curte. Iubirea lor era cu atat mai dificila si trista, cu cat intre ei se opune loialitatea fata de rege si tara. In cele din urma Arthur afla de "adulterul" savarsit de sotia lui si este condamnata la arderea pe rug. Lancelot se intoarce in ziua executiei pentru a o salva pe Guinevere. Si ce imi place defapt atat de mult? Faptul ca finalul idilei celor doi este si azi invaluit in mister, pentru ca nu se stie daca cei doi au reusit sa-si traiasca povestea lor de dragoste, sau daca iubirea lor a trecut dincolo de moarte. Imi place ca nu se stie cum se termina, poate nici macar nu se termina. Poate daca as putea modifica finalurile marelor opere, legende sau mituri, iubirea nu ar mai fi ajuns azi la pragul la care este. Poate masura iubirii este chiar pierderea ei...Poate, doar poate.

Finalurile nu sunt niciodata asa cum ne asteptam (mai putin in cartile lui Sandra Brown-fanii acestor carti, sunt poftiti cu drag sa paraseasca blogul. Multumesc anticipat.). Chiar daca stim cum se termina, tot asteptam un altfel de sfarsit, sper ca atunci cand ajung la ultima pagina, cei doi sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti si sa fie foarte foarte fericiti. Dar am trecut de perioada in care citeam basme sau alte povesti de adormit copii. Sunt fata mare si ma descurc(0arecum...). Am inteles ca in povestile noastre, in care ne imbolnavim malignatic de iubire si mai apoi de carcer "vasculo-amoros", nu vom fi salvati de nici un cavaler in armura, ne vom volatiliza incet, incet, dar nu vom muri. V-a muri ceva in noi. Si atunci.... Omagiile mele. Am citit si carti care aveau un fir narativ complex si le-am citit incet, ca sa inteleg o boaba din ele. Dar nici o carte nu a fost mai ambigua si mai confuza decat cea pe care o citim toti in fiecare zi, in tramvai, la scoala, in bucatarie, in masina... cea pe care unii o inchid prea repde, sau le este pur si simplu inchisa de alti oameni cu un grad de dobitocime ingrijorator de ridicat. The great book called "life".

How do you end a life chapter? Easy, you might say. It's never easy (and no one ever said it would be so hard). Teoreric dupa ce pui "." [punct], poti incepe un capitol nou. Cumva, tot timpul "punct" duce intr-un nicaieri care seamana mai degraba cu un labirint. Sau mai rau, te simti ca Jerry prins in interiorul unui pian de Tom! Pe plan social totul se incheie cu un "s-a terminat". Un"s-a terminat" pe care niciodata nu suntem suficienti pregatiti sa-l auzim. Pe care eu refuz sa mi-l insusesc si nu-mi doresc sa-l mai aud vreodata, caci cumva, ajung sa supravietuiesc din ultima caldura pe care o mai pot pastra cu greu, care se pierde printre crapaturile si fisurile inimii mele. Si ce facem cand noi nu suntem in stare sa incheiem un capitol? Ce facem cand raman multe de scris dar, cineva iti smulge penita din mana si cerneala se varsa artistic peste foi? Primul lucru pe care ai putea sa-l faci este sa canti refrenul "tu-ti cerneala matii". Dar bineinteles, nu se cuvine, cu toate ca dupa te simti ceva mai bine. :)) Apoi poti sa stai si sa iti casti ochii la capitolul neterminat. Si asta sa faci mult timp de acum incolo, doar, doar ti se va inapoia penita. "The pages of the past are never dead, not even past. " Eu nu am inchis nici un capitol, poate pentru ca iubirea nu se poate impune, pentru ca se ghideaza dupa ratiuni proprii, si poate ratiunea mea e sarita de pe fix.. daca iubirea nu se impune nimic nu imi poate impune sa inchid un capitol pe care eu inca il tin deschis, sa treaca frigul printe litere.

Se spune ca sunt nebuna(de cele mai multe ori intr-un sens bun :)) ). Cunosc fete care si-au incheiat capitole din viata, fortat, fara voia lor. Apoi s-au trezit cu dureri sufletesti atroce si au fost bantuite si sunt bantuite de tardive remuscari. Sunt femei care se tin cu dintii, ca si cateii de jucaria de cauciuc, de moraluri ruginite, si concepte de 2 lei, pardon 2 bani. Multi ne-am prostit si ne dam batuti repede. Pana si eu ma dau batuta foarte repede, fara sa stie roxi mi-a demonstrat asta aseara cand mi-a spus "un banc" sau "joc" suna asa: " E o camera, un om spanzurat de tavan si o balta sub el. Intrebare: Cum a ajuns balta acolo?" Eu trebuia sa-i pun intrebari al care sa-mi raspunda cu da sau nu. Am pus vreo 5 intrebari dupa care am zis "nu stiu"(expresie foarte frecventa in vocabularul meu) Roxi mi-a zis "haiiiiiii, asa repede te dai batuta?" D, cred ca asa repede ma dau batuta. Si asta intra la categoria "NOT TO DO!" Eu nu inchid nimic, prefer sa o las asa neterminata decat sa scriu baliverne. Si totusi undeva in adancul meu imi doresc nebuneste sa ma bucur si eu de un final apoteotic. Am desfacut acum, al ora 10 jumate noaptea elasticul mintii mele, sa se duca gandurile unde-o vrea. Imi pare rau ca nu am suficient magneziu in sange pentru a-mi deschide frumos gurita sa spun ceea ce ma ciocane 24 din 24, sau pentru a citi printre randuri lucruri de care mi-e frica.

In final, as risca totul pentru o ultima imbratisare.





Tristan and Isolde. I wouldn't change it at all. But i would change something about "Us"...

Un whisky cu un cub de fericire, te rog!

Pentru ca praful frunzelor de toamna se culca peste parul meu imbibat in ciocolata, imi permit momente de meditatie: Nu s-a dovedit niciodata existenta "uitarii". Nimeni nu poate uita. Nimic nu dispare, totul se transforma. Nu exista un proces mecanic prin care un gand, o amintire, un lucru cert pe care il stim sa dispara. Si daca totusi daca ar disparea unde dracu' dispare?! Sau daca cel putin se transforma, in ce se transforma?! Nu, nu dispare nimic. Nu face "PUFFF" and then it's gone. Se rataceste doar printre milioanele de sinapse, care ne impanzesc mintea nauca. Si ceea ce numim noi uitare, e defapt faptul ca unele lucruri nu ne fac cu farul in minte atunci cand vrem. Dar sunt acolo, si cand te astepti cel mai putin iti baga faza lunga.

Ziua de azi, a fost una din zilele acelea perfecte de toamna, despre care mai auzi doar in povesti. Am facut o plimbare scurta prin centru. Erau frunze aproape peste tot, si fosnetul lor suna la fel ca sunetul filelor unei carti pe care o rafoiesti, ca o carte batuta de vant. Am ajuns acasa si mi-am facut un ceai negru. Am urcat cu el in camera, si ma pregateam sa ma pitesc in pat sa stau acolo si sa ma uit la televizor ca si cand afara nu exista lume, ca si cand aici sunt doar eu. Dar am deschis usa, si am auzit "sughitui" care pareau sa vina din camera mea. Am deschis usa incet, incet de tot si am sarit o stafie in patul meu... Era ea. M-am linistit. Dadeam sa plang si eu, dar imi doream nebuneste sa zambesc. Mi-am impus sa zambesc si am zambit. Am auzit lacrimile lovinduse crunt de perna inainte ca ele sa se inveasca pe obraji. Fiecare stop de roua sarata ce se prabusea din ochii ei cat cepele faceau un zgomot mai ceva ca bomba atomica. Am privit-o fara ca ea sa stie ca sunt acolo. Am privit-o mult si cred ca ceaiul mi se racise de-a binelea. M-am asezat langa ea si fara sa stiu de ce, fara sa intreb, am incercat sa o mangai usor pe par, pentru ca are un par atat de moale, e ciocolatiu si miroase a caise; straluceste frumos si in lumina soarelui se complecteaza perfect cu ochii ei care au o culoare, care defapt nu e o culoare...Da, nu e o culoare. Nu am indraznit sa intreb sau sa spun ceva. Stiam de ce iti varsa marea sarata pe perna mea, de ce imi inunda camera. As fi avertizat-o, dar nu m-ar fi ascultat. Intr-un final a adormit si apoi s-a evaporat lasand in camera o urma dulce de nostalgie, o picurata parca de ceara incrustata cu sperante copilaresti.

Cand calatorim cu trenul... va place? Mie nu imi place jegul, dar nu despre conditiile de -(minus) 5 stele din Romania noastra draga vreau sa vorbesc. Ideea e defapt ca sunt unii care urca cu tine in tren si chiar se vor aseza in jegul de langa tine, nepasandu-le ca miroase incredibil a tren vechi sau ca geamul e pictat in culori neutre de jeg si nu vezi nimic afara. Se pun pe aceasi bancheta mizerabila pe care stai si tu. Adica, vreau sa spun ca unii intra in compartimentul tau si tu, tresari fericit crezand ca va calatori cu tine mult, ca va fi cu tine pentru totdeauna si inca o zi. Dar sunt o groaza de statii de alungul calatoriei. Unii pentru a ajunge la destinatie schimba cate un (doua, trei) tren, cate o viata... Si da, ei se ridica de pe bancheta jegoasa a unui personal amarat, ros de timp, si sfasiat de escapadele tinerilor imbrobodite de iubire, isi ia frumos bagajul in mana stanga; Tu te impacientezi, te panichezi (ca la asta e bun omul), si casti ochii la cum iti intinde mana dreapata, dorind sa dea mana cu tine prieteneste si sa-ti ureze un "drum bun in continuare". Pe naiba drum bun!!! Chiar daca ai auzit din timp tipatul trenului nervos si perfid, care se pregateste sa ajunga intr-o gara oarecare, te faci ca nu auzi(asa cum facem mai tot timpul). Vezi cum "calatorul" cu care ai pentrecut clipe inmierasmate, clipe care au abolit mirosul patetic de tren, se indreapta spre usa compatimentului, din "pragul caruia iti mai arunca un zambet, despre care nici macar nu stii ce sa crezi; tu stai incremenit pe bancheta si privesti prin oceanul din ochi, cum el se indreapta spre usa si coboara. Stai pietrificat si nici nu stii de ce sa te apuci, de un plans torential sau de o goana dupa cel care tocmai pleaca(bineinteles mai exista si varianta aruncarii sub sinele de tren, dar nu suntem chiar atat de nebuni[oare?]). Te ridici si fugi spre usa crezand ca il poti trage de mana pe acest suflet care ti-a fost "coleg de compartiment", sa-i spui sa mai stea pentru un sarunt si inca un sarut si inca, inca un sarut. Dar nu. Ajungi prea tarziu(tot timpul ajungi prea tarziu, bad karma.) si tot ce vezi e cum iti face cu mana de pe peron. Dai sa coborisi tu, dar prea tarziu papuso, trenul tau o ia din loc. Si te lipesti de geam, in minte iti ramane doar imaginea unui om care iti face cu mana... Unii calatori vin si pleaca repede, dar rar, unii vin si raman o vreme, apoi cand pleaca lasa urme, ca pe nisipul din Costinesti, doar ca in acest caz, marea nu vine sa stearga urmele de picioare cu apa presarata(cu toate ca uneori ti-ai dori sa vina un tzunami). Ei pleaca si nu ai cum sa-i faci sa stea pentru ca de acolo au alt tren. Si dupa toate astea, nu vei mai fi niciodata, dar niciodata acelasi. La un moment dat, cand iti vor amorti picioarele de la atat stat in picioare, intrii nauc in compartimentul in care si-a lasat parfumul otravitor. Stai si doar atat. In atata tacere si frig intelegi ca un "pa" e dureros doar atunci cand nu mai lasa loc de "buna". "La revedere" lasa imediat placutul gand ca ochii se vor revedea. Nu stii cand, cum, si mai ales DACA acelasi calator va urca in trenul tau, sau poate tu vei urca in a lui. Acum, intrebare e : "Te primeste cu el in compatiment?". Undeva, candva... Unde? Cand?

Luciditatea mea e intradevar un adevarat blestem. M-as aseza cu cineva, cu niste genii neintelegi undeva intr-un local, carciuma, si as ridica frumos mana:"un whisky cu un cub de fericire, te rog! " Mi-as imbata amintirile si le-as invarti in alcool asa cum inart cubul de geata in pahar, le-as imbata si le-as lasa sa delireze, sa danseze, sa plece si mereu, dar mereu sa se intoarca inapoi. Am putea sa ne imbatam la sfarsitul lunii in TM. John F. Kennedy spunea asa: "Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil nu duce niciunde". Probabil. Daca as stii ca toate obstacolele duc undeva, le-as indura fara sa ma smiorcai. Poate ca tocmai acesta e farmecul in toata harmalaia asta, ca nu stiu daca duce undeva.

August e tot ce stiu, tot ce vreau sa stiu.


P.S. We are never prepared for what we expect. (p.s.-uri ar fi o gramada.)

Pentru un "forever" si inca o zi

Am dat verdictul. Cea mai dificila sarcina pe care o am acum, e sa ma suport pe mine. E un algoritm pe care il derulez in fiecare zi, nu e cel mai bun, dar asa cum e el, cu hartoape, cu santuri, greu, pavat cu cioburi de sticla si sare de amintiri, il indur fara prea multe smiorcaieli sau comentarii(acesta e aspectul cel mai chinuitor, imi statea in obicei sa ma plang). As putea sa aleg sa nu il derulez, dar ziua tot se rostogoleste frumusel si sadic, chiar daca eu ma scol sau nu din pat. Ignor diminetile ca si cand ar fi doar niste iluzii invechite. Sunt ravasita, ciufulita, ametita si de cele mai multe ori cu gatul intepenit, dar tot imi caut farame de putere si curaj(mult...curaj, la mine greu de gasit) ca sa dau ochii cu lumea asta dementa si fara un scop precis. E atat de devreme... prea devreme si prea gol de jur imprejur. Facand referire la o intrebare din testul meu de fizica (la care nu am stiut:-j), sunt un termostat(deocamdata) temperatura mea ramane constanta, adica sub 0 grade, chiar si la contactul cu alte corpuri. Sunt un termos gol si zgribulit.

Sometimes when you think you are swimming to the short, you're actually drowning.

Ma las sfartecata si ferfelitita de lumina calda a trecutului in timp ce lumea se lafaie cu lumina eterica si frumos mirositoare a prezentului. Sed intr-o letargie spinoasa, dar oarecum confortabila si in ciuda faptului ca am vazut multe maini, intinse gata sa ma ajute sa ma ridic, ii refuz politicos, caci eu sunt foarte bine asa, nu am nevoie de ajutor si ma descurc. Balamalele sipetului s-au atrofiat de la atata "deschis-inchis". Mi-e greu sa ma abtin (sau poate, doar poate nu vreau.) Am o placere deosebita cand imi iau plasturele jos de pe rana si il piscal pana imi da sangele. Si ca satisfactia mea, sa fie mai mare imi pun si o lingurita de sare in locul ranii, si apoi imi musc puternic buzele pana imi las urmele de dinti pe ele si pana cand buzele capata culoare sangelui ce se revarsa din leziunea mea veche si totusi parca in fiecare zi proaspata.

Am atatea lucruri importante sa spun, atat de esentiale si aruncand un ochi in cosul plin de cuvinte ma loveste parca un sentiment de aversiune, caci constat cu sila ca toate lucrurile importante sunt mult prea greu de spus tocmai pentru ca, cuvintele le diminueaza esenta, parca tot ce e de inteles se prabuseste atroce intr-o mare de de gheata si parca, doar parca cuvintele sug orice urma de sentiment. Nici nu stiu cum, cu ce zambet sau privire as putea sa scot un cuvintel. Pentru ca stiu exact ceea ce trebuie sa spun si pentru ca tipatul meu nu ajunge atat de departe,(pana la "el") pentru ca mi se pare ca sufar de amnezie, si doar pentru ca in fiecare zi vad acelasi film care se taie brusc, pe neasteptate. Daca nu as fi fost acum singura, poate as trece mai usor peste bolovani si hartoapele astea, in care ma impiedic ca o moafla ce sunt! Da mi-ar fi mult mai usor! Dar nu va agitati, am inteles, am fost aruncata din cuib si acum trebuie sa ma descurc singura. Dar nici macar... vreau sa zic...poate ca ai... un pic.... Macar odata...?Nu? Nu? Nah bine. (vb lu' Roxi)

Cateodata ma vad conectata la aparate, palida, fara urma de culoare si ma mangai cu mila, mila pe care simt ca o resping, caci nu cred ca am vreo nevoie de ea. Imi trec mana pe obraji si apoi ma ating din nou si simt cum pana si textura pielii e diferita, obraji mei sunt calzi si tot ai mei sunt reci. Ma aplec asupra-mi si ma sarut pe frunte. Intorc privirea si vad cum aproape de patul in care stau neclintita, isi face somnul un suflet mai cald decat al meu, are ochii inchisi dar totusi pare mai viu decat mine. Ma asez pe marginea patului si privesc. Ma apropii gandind ca un sarut mi-ar incalzii mie obraji sau poate mi-ar aparea putin sclipici in ochi. Ma apropii incet, in linistea atroce din camera, se aude doar ticaitul aparatelor. Cand sunt foarte aproape de a inchide ochii si de a-i fura un sarut, isi deschide ochii si ma fulgera cu privirea speriat. Ma trag infiorata si cad ca un bolova la pamant si zac acolo pe gresia rece, si ii ascult doar respiratia articulata. Imi aduc aminte perfect de toate vocile pe care le-am auzit la viata mea. His voice was as intimate as the rustle of sheets. Pentru ca era perfecta. Si cat noroc pe mine, caci am fost inzestrata nu doar cu o memorie auditiva foarte buna dar si cu cu o memorie vizuala de exceptie. Altfel cred ca acum as fi lipsita de orice marutaie de putere si curaj. Curaj nu am. Inca nu am suficient curaj.

In urma unei dulci nebunii, a unei neintelegeri salbatice, in urma mult ravnitei disfunctionalitati a inimii, a aschiilor de amintiri care imi strapung creierul jigarit, a sclipirilor din ochii mei si a pulsului meu mereu in crestere a ramas un dor de nestapanit, si un "forever" inca netrait. La sfarsitul batailor nebune ale inimii (BOOM BOOM BOOM) urmeaza o fractiune de secunda in care nu simt nimic, urmata de mii si mii de secunde in care simt mai multe decat imi este permis. Nimeni nu a masurat rezistenta inimii si nimeni nu o va face vreodata. E imposibil. And i tried. Oh yes. God knows i tried. Pentru ca dupa fiecare gand stresat, nelalocul lui, dupa ce ma linistesc putin imi gonesc gandurile sa zboare de capul lor. Ce cap?! E incredibil cat de des ele aleg sa zboare spre tine. Niciodata nu tin minte sa fi fost atat de toamna. Sa fi fost atat vant si atat de ruginit. Inima mea s-a naruit mai tare ca niciodata atunci cand m-am trezit si ziua era complet(da, da am invatat e complet nu complect. :) ) diferita de toate zilele pe care le traisem pana atunci.

In momentele in care sunt lucida pe deplin, ma bucur si ma simt norocoasa ca am ceva care face atat de dificil acel "pa". Acum cand e mai intuneric (se intuneca la 5), mi-e mai usor sa vad stelele si sa le separt de asteroizi. :) Se face frigut, si ma gandesc la ianuarie. Ma gandesc la : "Pentru ca in ianuarie ninge disperat si gasesc in ninsoare pretextul de a ma cuibari la in brate fierbintii".

Imi dau sema de se se intampla, dupa felu-n care totul tace...
I would have kept you forever plus one day. :)

Quote of the day "Never ruin an apology with an excuse"
p.s. imi lipsesti mult :)

A little bit broken

Prizez praful vremurilor trecute. Dependenta. Prizez orice amanunt, orice chichita, doar doar reusesc sa im bag mintle in cap. Ori nu mai am ce baga, ori nu am unde baga. In fiecare noapte trag cate o linie de amintire. Ma privesc in oglinda, pupilele mi se dilateaza, mii de furnicaturi imi strabat corpul, emotii, vise si tot cea ramas in urma incendiului. Apoi ma las in pat, si adorm cumva dupa ce gheizerul ce-mi tasneste de sub pleoape se potoleste.

Pe peretii din jurul meu a ruginit aerul (sau au ruginit peretii), aer ce devin suparator de des, irespirabil, mai ceva ca aerul poluat cu tobe de esapament. Sunt stuperfiata de capacitatea mea de a ma tine pe picioare, adica, sunt obosita, si ceva suge din mine toata vlaga si viata, doar parca. "Am iubit, iar acum ma odihnesc". Ce prostuta eram cand faceam pe desteapta. Nu reusesc sa disting nimic din gramada amorfa din capul meu bolnav. Pentru ca la urma urmei, e bolnav. Am incercat, nu odata, sa fac ordine in capul meu dar am ajuns la concluzia ca intrebarile care au ramas fara raspunsuri nu am unde sa le pun, nici un sertar, nici un dulap, apoi dupa ce am facut calcule bolnavicioase, m-am gandit ca singurul lucru care ar putea face ordine deplina in capul meu ar fi o dinamita. Si imi voi lua o dinamita, sau un dulap mai mare, blindat probabil... Asta am sa fac. Da.

Mai bine de 2... Sunt inca prinsa intr-o smoala fierbinte, defapt sunt intepenita intr-o gara, asteptand sa mi se intoarca trenul. Si nu mai vine si inca nu am obosit sa astept. Sunt imbracata foarte subtire si frigul ma plezneste fara vreo dara de mila. Se face tot mai frig. Si sunt imbracata atat, dar atat de subtire. Incepe sa bata vantul care imi ingheata ochii, imi ingheata otrava pe pometi si nici urma de "chill" sau de vreo imbratisare, fara urma de Lenor si nici macar un "noapte buna". Nici o urma de noi. Fericirea variaza de la om al om, asa ca m-am trezit eu, geniu neinteles, sa-mi insusesc "acea" fericirea dupa care fugi pana fac bataturi, pana iti tocesti tibia, dar petru care merita sa fugi toata viata.

Cum indraznesc sa ramana neschimbate atatea lucruri cand s-au schimbat atat de multe din tot ceea ce conta? De ce cladirile nu se prabusesc, sau de ce nu se muta Muresul in timisoara? Duca-se invartindu-se. Nu inteleg nimic, geamurile s-au aburit si totu e atat de neclar. Mi-am lipit nasul de geam si de aici parca totul e si mai ambiguu. Nu pricep cum tacerile lungi si tandre nu au reusit sa spuna defapt nimic, sau de ce unele cuvinte, spuse cu un ton afectuos, la momentul potrivit nu au marcat nimic. Poate mi se pare.Poate iar debitez. Ne-am despartit de atatea ori, in gluma, din orgoliu sau pur si simplu ca asa am avu noi chef. Era oricum un joc din care atunci, ieseam amandoi teferi si totul era bine. Dar cand a fost sa fie de-adevaratelea am simtit cum moare in mine speranta fericirii care pana atunci nu stiam cat de adanc isi poate adanci radacinile si cat de impletite si de incovaiate sunt firisoarele care se hranesc cu A2 pur, direct de la sursa, sau cat de raspandita este ea in organismul meu slabit. Mi s-a spulberat orice teorie cum ca bucuriile mari nu pot fi alungate pentru nimic in lume.

Ma intorc in timp parca cu o eternitate... Stii... Daca as fi stiut ca in noaptea aceeaa te voi vedea ultima oara dormind langa mine, ti-as fi soptit tot ceea ce nu stii, ti-as fi soptit totul fara sa imi aleg cuvintele cu seama, fara sa caut subtilitati, fara sa astept un raspuns. Ti-as fi soptit totul si sunt sigura ca m-ai fi auzit in vis, sunt sigura ca in vise, subconstientul tau ti-ar fi spus tot ce am vb eu cu el. Ti-ar fi povestit cum arat cand te privesc dormind. Daca as fi stiut, te-as fi strans in brate dar totusi mi-as fi dorit sa nu te trezesti... mi-ai fi stricat tot planul. Daca as fi stiut ca atunci te sarut pentru ultima oara, Te-as fi sarutat incet, abia daca ti-as fi atins buzele, as fi amanat gestul, de dragul de a-mi dori mai mult sa te sarut. Te-as fi sarutat ca prima oara. Daca as fi stiut ca va fi ultima oara cand mai pot dormi cu tine, mi-as fi dorit sa inghetzam amandoi. Daca as fi stiut ca va fi utima oara cand beneficiez de priviri de cicocolata, te-as fi tinut aproape, foarte aproape doar ca privesc adanc in ochii tai si sa mi-i intiparesc bine de tot in minte. Doar daca as fi stiut ca... Atunci va fi ultima ora cand iti voi mai simti inima zvacnind desupra inimii mele, te-as fi strans tare, tare pana cand inimile noastre s-ar fi contopit. Mi-e dor de cutremurul din cavitatea toracica, de lava fierbinte ce erupe strasnic, scurganduse prin orbitele mele. As vrea in interiorul inimii mele, un cutremur cu magnitudinea de 9 grade pe scara Richter, vreau sa simt din nou pulsatiile inimii mele, sa le aud, sa imi spuna ceva, sa ma nimiceasca si sa ma readuca la viata ca atunci. Acum nu spun nimic. Tac... Intr-o zi, mi-am privit vreme de cateva minute bune, zona unde isi desfasoara activitatea zilnica inima mea nebuna si am vazut cat de rar bate si cum tricoul "pulsa" in ritmul inimii. Am stat, gandindu-ma ca o voi auzi. Dar nu, se pare ca nu a vrut sa-mi spuna nimic. Cred ca e putin ranita. Sunt mute in fosnetul asurzitor al despartirii. Strigatul rasuna tot mai slab in urma pasilor tai care se indeparteaza. Nu ti se pare totusi ciudat unde am ajuns? Eu sunt atarnata de secundar, ametesc teribil si stau sa cad. Aud un ticait nesfarsit care nu face altceva decat sa prevesteasca frigul. 7 grade celsius... Inca putin.

Nici prin cap nu mi-a trecut ca din nimicuri poti construi colosuri. Nu stiam ca sunt in stare de atat de mult si parca totusi atat de putin. O poveste, un basm, o legenda si poate candva un mit. Sunt cenusareasca si tu printul? Nu. Noi.. Vom fi mereu altii si pentru totdeauna aceiasi. Spui intotdeauna ceea ce simti si faci ceea ce gandesti. As fi vrut sa mai stai, un anotimp, un an, un timp...

La ce bun sa plecam?

Eu: "How's your heart?"
Eu1: "A little bit broken"

And as we say our long goodbye

...

I'll sing it one last time for you
Then we really have to go
You've been the only thing that's right
In all I've done

And I can barely look at you
But every single time I do
I know we'll make it any where
Away from here

Light up, light up
As if you have a choice
Even if you can not hear my voice
I'll be right beside you dear

Louder, Louder
And we'll run for our lives
I can hardly speak I understand
Why you can't raise your voice to say

To think i might not see those eyes
Makes it so hard not to cry
And as we say our long goodbyes
I nearly do

Light up, light up
As if you have a choice
Even if you can not hear my voice
I'll be right beside you dear

Louder, Louder
And we'll run for our lives
I can hardly speak I understand
Why you can't raise your voice to say

Slower, slower
We don't have time for that
All I want's to find an easier way
To get out of our little heads

Have heart, my dear
We're bound to be afraid
Even if its just for a few days
Making up for all this mess

Light up, light up
As if you have a choice
Even if you can not hear my voice
I'll be right beside you dear

Pledorie

Era atat de devreme. Intinsa in patul rece, plutea in camera un aer reavan pe care il inspiram greu, la fiecare inspiratie inchizand ochii parca orbiti de atata tentativa de evadare. Priveam tavanul si ascultam cum masinile trec pe soseaua uda calcand fiecare frunza facuta una cu pamantul. Ispita amintirilor, dintr-o dimineata ploioasa de octombrie se culca langa mine si ma priveste adanc, incercand parca sa-mi patrunda prin pori. Isi trece mana aspra peste mana mea, imi mangaie obrazul degerat si imi admira neputinta in toata maretia ei. Scorpie! Nu o pot privi in ochi pentru ca in cele din urma e un rau necesar, o ispita care imi doresc sa puna stapanire pe mine in fiecare dimineata, sa puna stapanire, sa ma devoreze, sa ma arda pana ma fac scrum, sa ma sarute pe dinauntru, sa imi dea putin aer, sau sa mi-l ia pe tot, dar totusi sa nu mai dea drumul robinetului ruginit din orbite. Ispita amintirilor. Mana ei aspra imi ajunge in par, se apropie de mine si dandu-mi parul la o parte imi sopteste ceea ce ma face sa cedez. O urasc! O nemernica manipulatoare! Eu, slaba de inger, sau eu, un inger slab. O las sa patrunda, o las sa-mi strabata fiecare venisoara, isi face loc nemiloasa spre aorta si apoi, imi zdruncina inima, o intoarce pe toate partile, o stoarce de sange, o face ghem apoi o indreapta la loc, o sifoneaza si apoi o calca. Apoi se imprastie peste tot, nu inainte insa de a face o vizita creierului meu obosit, caruia ii joaca feste si o bulverseaza exhaustiv. Imi suna alarma, o sting si ma ridic din pat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

S-au spus multe si inca se vor mai spune de acum incolo. In mintile multora va ramane piesa de teatru predilecta. Unii nici nu stiu de ea si altii o vor uita. Dupa ce in fiecare noapte(de doua luni), cand gandurile negre imi amutesc si intr-un final lacrimile isi reduc debitul, imi spun in gand povestea mea preferata, sperand ca un copil naiv si speriat ca finalul sa fie mai bun, sau cel putin altfel. Despre noi? Eram prea frumosi ca sa existam prin cuvinte. Eu... aiurita si fricoasa, ma ascundeam noapte dupa vise, uneori exagerat de timida, alteori prea dezghetata, slaba in fata unei priviri moi de cafea, nesatula in pragul unor saruturi, linistita in apropierea lui, in sigurata in permanenta, habauca tot timpul, indragostita 24 din 24, 7 din 7. El? :) El spiritual, zglobiu, mult prea orgolios(cateodata intr-un mod atragator...), la fel de calin ca si mine, protector, cald tot timpul, visator cateodata, cand e asa, putintel indragostit, ambitios, cateodata enervant de incapatanat simpatic de morocanos cand e bolnav.

Noi?

Eram frumosi. Imi era frica de atata fericire. Eram al urma urmei inca nestiutoare. "Profesor" bun ce era, m-a invatat sa alung teama prosteasca si infantila. Mi-as dori sa mai simt buzele lui apasandu-se peste ale mele, sa simt cum imi musca buza inferioara cum o strange intre dinti, cum o savureaza trecandu-si fin limba peste ea, si eu la randu-mi sa fac la fel. Mi-e dor sa tremur nu de frig ci de emotii in bartele lui, fiecare strangere vie provocandu-mi o durere la urma urmei placuta, caci era facuta din prea multa afectiune. Ne priveam mult, suficient de mult incat sa inteleg ca nu ca niciodata nu pot sa nu ma intimidez dupa o privire adanca. Am facut din iarna vara, savurand la sfarsitul saptamanii ceaiuri in dragul Time to Time. Mi-a dat betii cu arome de fructe de padure, orgii de cuvinte moi, imbratisari din care eu nu mai stiam daca sunt vie sau moarta, priviri care m-au facut sa tremur. Diminetile in care te sunam la 11-12 si te trezeam.... Vocea ta e inca prima pe care imi doresc sa o aud dimineata. Cand dimineata pleaca ai mei si ma pupa, trezindu-ma din cosmaruri sau vise, imi doresc de fiecare data sa fi tu defapt cel care imi da "mica trezire", evident de fiecare data raman in pat dezamagita gata sa urlu si sa tip de frica. M-am indragostit fara sa vreau, fara sa stiu. Eram mult prea frumosi... Marea, cimitir al amintirilor mele. Rasaritul intarziat ce ne apartine, noptile flamande de atinger. Plaja rece din dimineti, nisipul umed, suspinul valurilor care ne trimitea unul in bratele celuilalt. La mare, mi-am pierdut definitiv busola. La mare ne aveam unul pe celalalt. La mare exista un noi... ah si p.s. imi pare rau ca am uitat sa-mi iau baterii la aparat in dimineata aia. :D

De ce nu am trezesc din moartea asta clinica? De ce nu imi deschid ochii? Mi-e frica ca voi fi deconectata de la aparate si o sa ma inalt la cer. I-ai lasa sa ma deconecteze? Sunt suparata pe toata lumea azi, dar mai ales pe mine. Nu imi pot explica incapatanarea si infantilitatea mea fara limite. Acum atat de tarziu. Acum atat de suspendata in trecut. Acum, doar un inger ratacit prin arad, cu aripile ranite. Cu tine mi-au crescut aripi, aripi moi, calde si pufoase, asa cum imi plac mie. :) Apoi, am zburat prea mult si ... se pare ca m-am izbit de pamant unde aripile mele s-au murdarit de sange purpuriu, acum sunt nevoita sa pases pe pamant, ca o muritoare oarecare. Credeam ca suntem nemuritori, atata tot.

Undeva, candva vom sta din nou intinsi pe plaja si o sa asteptam ca soarele sa rasara numai si numai pentru noi, undeva si candva o sa mai apuc sa te iau in brate si sunt sigura ca macar odata voi apuca sa-ti spun tot ce nu am fost in stare sa spun pana acuma. Au ramas multe nespuse si multe nefacute. Poate e prea tarziu pentru "noi". Pana atunci ma gandesc in prostie la mine, la tine si la un noi apus. Poate peste cativa ani vom fi in stare sa ne privim altfel iar sau poate o sa fiu eu pregatita sa aud, sa concep si sa diger chiar si cu scarba acel ingrozitor "s-a terminat", care imi tiuie si acum in urechi. Sau poate vom fi noi, amandoi pregatiti pentru un nou rasarit. Ce prostuta sunt... parac mi-e mila de mine si cateodata imi vine sa-mi f*t cateva palmi bune.

Inca ma gandesc la: " Si daca as sti ca ar fi sa pleci, te-as trage de mana pentru inca o imbratisare, inca un sarut si ti-as sopti la ureche... sa mai ramai pentru inca, si inca si inca un sarut...."

So stuck in this, and so unable to let go.

Marea

Inceptul. Mi-e atat de dor de mare. De o emotie si de un fior.



-Mi-e dor de mare. Imi place la mare ca esti curat tot timpul. Marea te spala.
-Si esti sarat, nu? Te spala si te sareaza.
-Tu ai fost vreodata la mare?
-Nu, da' am visat ca am fost. Intr-o zi mi-a intrat nisip in ochi si am plans toata ziua.
-Si cand ai intrat in apa, ti-a trecut.
-Mda, si am visat o casuta de paie pe plaja, in care o sa stau si iarna, si vara.
-Si mai e cineva in ea?
-Suntem numai noi doi. A, si marea.
-Pai si nu intra apa in casuta cand e furtuna?
-Nu. Cand e furtuna intram noi in apa si ne plimbam prin valuri.


-Te sarut si tremur ca un amarat.
-Buza ta de sus ma ocroteste.
-Mana de pe sanul tau nu pot sa mi-o desprind.
-Sanul meu e fericit, priveste.

In ochii tai rade marea
In ochii tai e ninsoarea
In ochii tai este soare
In ochii tai este zarea

-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa evadez?
-Trupul meu este soseaua ta spre infinit.
-Nu-i asa c-o sa m-ajuti sa mai visez?
-Ochii mei te vor visa la nesfirsit.

In ochii tai sunt si eu
Cu gura si nasul de zmeu
In ochii tai este soapta
Unei nopti calde-ntr-a saptea

-Iarta-ma ca am uitat cum sa iubesc
-Nici uu n-am stiut asta vreodata
-Au facut din mine un soldat care saruta stramb
-In schimb ochii tai sunt fara pata

In ochii tai este vantul
Care ma poarta-n nestire
Catre un loc fara ganduri
Catre orasul iubire
Catre orasul iubire
Catre...

Goluri

"... Cand aveam 3 ani am intrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea sa bata doar o singura data. Si mama stii ce mi-a raspuns? Ca daca ar bate o singura data, n-ar mai exista golurile dintre batai. Si atunci am intrebat-o : "Dar de ce as avea nevoie de golurile dintre batai?" Ea mi-a raspuns: "Pentru ca, intr-o zi, cineva sa vina sa le umple!"... "

(Noi suntem zeite, Alice Nastase)

Mi-as fi dorit sa fiu eu cea care sa poata sa le umple. O vreme am crezut ca sunt. Poate am fost.Poate candva le-am umplut, poate nu pe toate, poate deloc, poate candva. De cate ori nu am simtit acele batai si acele goluri, le-am simtit batand pe pieptul meu, pe sanul stang. Poate as reusi sa recunosc acele batai si goluri dintre mii si mii. Acum nu imi pot auzi golurile dintre batai. Abia imi mai aud strigatul. Incerc in permanenta sa umplu golurile cu amintiri rasuflate, detalii de care ma tin cu dintii. Cateodata mi se pare ca fiecare tesut din mine se destrama ca o carpa murdara, cateodata ma simt destul de bine... Mai mult decat orice, imi doresc sa nu fi fost toul doar un vis tamp, imi doresc cu disperare ca totul sa fi fost exact asa cum am crezut. Stiu un singur mod de a-mi face inima sa bata la turtie maxima, stiu sa o fac sa electrocuteze, stiam sa o opresc si stiam sa o tulbur,dar nu fara... Reuseam cateodata sa perpetuez acele goluri si batai la infinit, dar se pare ca pe masura ce inaintezi in emotii inaintezi si spre sfarstul ei. Stiu ca Domnul 18 duce exact acolo unde as vrea sa ajung. Nu stiu de ce. Mint. Stiu de ce. Nu merge mai nimic asa. Stiu clipele in care imi lipseste. Nu e greu , fiecare. Imi lipsesc frisoanele de emotie, si imi lipseste certitudinea lucrurilor imi lipsesc gargaritele din stomac. Imi lipseste siguranta si tot. Tot. Imi lipseste parcul si imi lipseste ceaiul de fructe de padure. Imi doresc sa ma trezesc dimineata si sa fi fost totul un vis. Vreau sa stiu ca pot tranti usa masiva in spatele meu si sa plec si sa stiu ca as fi luata in brate. Ce proasta sunt! Parca totul continua sa se surpe sub mine si am nevoie de privirea si atingerea acea. Mor dupa imbratisari, dupa "specialitatea casei". Au murit destule in mine de o luna, incepand cu increderea si terminand cu siguranta. Mor incet bucati din mine si toate se fac pulbere; suntem defapt, la urma urmei, toti doar pulbere. Nu mai sunt sigura de aproape nimic. Sunt atatea intrebari care jinduie dupa cate un raspuns, scurt sau mai putin. Am tot mai multe draft-uri pe care sper ca intr-o zi o sa imi fac curaj sa ti le trimit, una cate una. Am povesti pe care le-am scris de dor sau de frica. Scriu tot ce stiu, pentru ca habar nu am cand ma va lovi amnezia.Poate vor veni extraterestrii si imi vor spala creierul cu Ariel. Esti ca un ulei, nu mai iesi. Mi-e imposibil sa cred ca chiar se poate uita. Dar toti reusim sa ne aducem aminte ca avem o scara de incendiu, "a uita".Nu pot inca sa ma retrag in spatele tau soptind in urma ta ceea ce tu oricum stii demult...

Cateodata mi-ar placea sa am pentru ce sa fiu terbil de suparata, sa gasesc greseli enorme. Am incercat, nici nu stiu de ce. Cateodata, sunt furioasa. Foarte furioasa. Si imi bag tot felu de prostii in cap care dimineata dispar si sunt inlocuite de toate celelale sentimente care nu palesc. Mama lor! Incerc sa ma supar si sa imi doresc sa dispari. incerc sa ma supar pe tine ;asta dureaza putin pana devin furioasa pe mine, cand ma urasc pentru greseliele mele si comportamentul meu pueril. Pentru ca am fost un copil mic si rasfatat, egoist si cretin. Imi vine sa ma zgarii pe ochi ca mi-am bagat mintile in cap abia ACUM. Acum cand e tarziu, cat de tarziu? Pe mine pot fi furioasa incontinu, la nesfarsit. Mi-as da palmi cateodata pentru ca aparent nimeni nu ma plezneste (sau nu vrea sa ma plezneasca)tare de tot. O palama care sa ma scoale din morti. Sa cutremure fiecare os afectat de iubire din mine. Sa se scurga ttoate ideile indobitocite din mine.Cand furia mea depaseste orice limita, sunt furioasa pe Dumnezeu. DA, stiu e pacat. Dar asa cum se poate el supara pe noi, asa pot si eu sa ma supar pe el. Ii place sa vada omanei suferind? Ii place? Sunt furioasa si acuma pe el, chiar daca la urma urmei, in clipe crunte si disperate tot la El ma intorc, umila, cerand nici nu stiu exact ce. Cred ca nici el nu stie ce vreau. Cu toate ca nici nu stiu daca rugaciunile mele sunt doar niste baliverne care se pierd in vant, sau sunt vorbe care ajung la un "CINEVA" care ne iubeste pe noi toti. Defapt Ale m-a intrebat daca exista i-am raspuns ca nu stiu. Catodata ma gandesc ca nu, daca ar exista, nu as fi ajuns in situatia asta, daca ar exista ar indrepta lucrurile, s-ar ocupa putin, doar putin de tot de problemele noastre. Daca ar exista mi-ar asculta rugaciunile disperate din noptile imbibate de insomnie, sau daca nu, macar s-ar gandi ca as putea sa provoc un dezastru ecologic cu toate blocurile astea de lacrimi pe care am reusit sa le construiesc si care stau sa se prabuseasca clipa de clipa. Macar pentru omenire, nu pentru mine. In schimb daca nu ar exista, poate nici eu nu as fi reusit sa fiu atat de fericita, poate nu as fi atins apogeul niciodata, poate as fi fost tot o prostuta, poate inca sunt, poate, doar poate nu as fi fost capabila sa iubesc. Poate nu s-ar fi intamplat lucrurile asa. Stiu ca e absurd, dar sunt suparata pe el. Mi se pare nedept. Si punct. Imi doresc sa simt ritmul iambic in corpurile noastre si imi doresc sa regasesc amintirile amintirilor si amintirile tale in visele mele, corpul tau in corpul meu, visul tau intre ale mele. Daca as fi invizibila, m-as putea strecura la tine si as putea sa te iau de mana, as putea sa stau aproape, atat de aproape de gura ta, sa-ti simt pulsul batand in buze, sa-ti privesc adanc ochii fara sa ma intimidez, sa iti devorez dorinta ce razbate din privirie, as putea, nu? Am vazut cum Alex, o mangaia pe Ale pe umar, isi trecea mana prin parul ei si in cele din urma a pupat-o pe frunte. Mi s-a adunat oceanul in ochi, si ochii s-au inecat in el. Vreau sa avem marea din nou, sa avem noptile si diminetile,sa avem si ziua de maine de partea noastra si sa ne avem pe noi, sa ne putem plimba prin linistea plajei goale, sa putem respira aerul sarat, sa zboare pescarusii deasupra noastra, sa putem alerga prin nisip, si sa ne sarutam la rasarit. Sa avem fiecare rasarit si fiecare apus .Ce prostii spun si ce penibila sunt. Imi vreau somnul linistit, vreau sa fie totul doar un vis. Imi vreau fericirea de anul trecut. Imi vreau toamna de anul trecut. Am fost in stare sa merg orbeste pe un drum chiar daca era gresit, si oare chiar nu se poate iubi la infinit? "La jumatatea oricarui elan, o jumatate de prabusire".Gandesc prea mult atat de mult incat la un moment dat, imi tasnesc niste gheizere fierbinti de sub pleoape. "

Pentru el puteam orice. Totul mai putin un lucru, defectul meu, cancerul meu, care in cele din urma ne-a fost fatal amandurora. Scotocesc dupa trusa mea de medic din copilarie, scotocesc dupa niste bisturie, pansamente si niste perfuzii. Unde naiba imi sunt defibrilatoarele (aparatele de resuscitat)!?!?! Erau aici ultima oara! Mama lor de aparate. Scotocesc prin dictionare de medicina si timpul se scurge nemilos. Pacientului ii scade pulsul. Inima ii cedeaza sub durerea apasatoare si disperata imi intorc privirea spre aparatul care piuie. /\/\/\/\/\/\/----------- Alerg spre aparat si il privesc pierduta, rostesc cele mai tampite cuvinte doar , doar si-o reveni,dar nu ochii umeziti vad acelasi lucru -----------. Sunetul scos de aparat ma surzeste si Imi doresc sa nu-l fi auzit niciodata. Mi-e frica sa sting aparatul. Ma indrept spre masa de operatii si ma apec incer cu teama peste pacienta. Subit, aerul mi se opreste in gat , inima sta sa-mi inghete si nu mai pot ingiti. Sunt paralizata intr-un morman de dureri. Ma vad pe mine, ramasa singura pe masa de operatii, rece si cu buze palide, aproape mov, Imi curg lacrimi in nestire, mi-e groaza sa ma ating, lacrimile imi spala mana care se alimenta inca cu sange dintr-o punga agata sus pe un "cuier" Scrie mare pe el A2. De ce mai iau sange cad sunt fra rasuflare? Imi ridic privirea la auzul unui sunet. Pe masa de langa zace cineva, se alimenta cu sange, la fel, A2. Inca traieste caci sunetul aparatului sau, este mai viu si mai vesel decat al ,meu. Ma apropi impietrita de el... isi misca putin mana, pe care o ating. Ma strange putin de mana de parca ar vrea sa-mi spuna ceva. Ma sperii ingrozitor si fug disperata pe niste colidoare albe care nu se mai termina, inca fug obosita. Niciodata mai moarta ca acum.

As vrea sa fie totul un film. Un film si sa putem da o reluare, sau sa derulam filmul si sa modificam cate ceva. Din pacate "timpul are prostul obicei de a fi ireversibil" .Ce ciudat ca acum totul ar parea atat de usor, mi se pare ca totul sta intr-o bataie din palme. E prea usor dar noi, dementi ce sutnem, complicam lucrurile intr-un hal fara de hal si facem un talmes balmes si un har si mar de proportii gigantice. Ma sufoc de fiecare data cand il vad. Imi taie respiratia asa cum facea la inceput. Inca reuseste de cate ori il vad sa-mi starneasca acea senzatie stranie din stomac. Am in minte niste cuvinte. Doar niste cuvinte care imi aduc aminte de cum eram la inceput. Era punctul stabil al universului si acuma fac echilibristica mortala pe o sfoara subtire cat un fir de par. Tot timpul cred ca totul s-ar rezolva atat de usor, dar defapt daca as suna, nu ar conta. "Eterna e doar tacerea". Macar de nu s-ar mai izbi toate gandurile astea de mintea mea, macar de ar inceta rumoarea din capul meu, daca s-ar opri vacarmul in care imi pierd mintile. Daca totul ar fi o gluma proasta... It seems so easy now

"They said that i love you too much, and it won't last... i didn't believe them"

How late is "too late"?

E o nebunie peste tot. Cred ca ar fi bine sa ma opresc din postarea acestor "chestii". Eu inca sper ca Dumnezeu imi citeste blogul si poate o sa simta nevoia, atunci cand imi voi pierde mintile de tot, sa-mi dea si mie niste explicatii, eu cred ca le merit. Daca altii nu mi le dau, o sa mi le dea el eventully.

Nu sunt chiar in apele mele in zilele astea. Nu imi place sa aud lucruri pe care nu vreau sa le aud. Nu mai vreau ca ceva sa ma zgarie pe creier. Imi vreau doar doza de morfina injectata in lobul parietal. E perioada in care orice imbratisarea, fie a colegelor, sau a oricui altcuiva, mi se pare o imbratisare a congelatorului(nu o spun din rautate, asa ma simt eu). Caut o voce care sa ma linisteasca, vreau acel "chill" sau "o sa fie bine"care intradevar sa ma calmeze. Vreau sa aud vocea. Nu mai pot face fata zgomotelor. Vreau o liniste deplina, si vreau ca intr-o clipa de neatentie si o clipa de gandire profunda si dureroasa, sa rasara dintr-un capat al camerei vocea pentru care as putea sa imi omor propria-mi voce. Mie nu mi se pare ca eu sunt defapt eu, daca as putea macar sa-mi aduc aminte de mine. I can't really remember anything without you... E o perioada in care refuz orice ajutor si prefer sa ma descurc mizerabil, dar singura. Prefer sa mi se adevereasca toate cosmarurile decat sa cer ajutor. Am cerut ajutor la un moment dat, dar nu era genul de ajutor la care ma asteptam. Nu vreau sa fiu rea, dar la urma urmei nici roxi, nici ioana si nici oanale nu am pot ajuta. Eu le apreciez efortul dar, cred ca acuma trebuie sa fiu lasata sa ma lovesc de toate containerele din centru. And after all, lumea nu se invarte in jurul meu, niciodata nu s-a invartit si everyone has his own problems asa ca pentru ce sa mai dau si eu din gura degeaba, caci la urma urmei nu le pasa. Deci citand din "eternal sunshine of the spotless mind" ---> "Exista un nucleu emotional in fiecare amintire, iar cand acest nucleu este eredicat, amintirea intra intr-un proces de degradare." Eu refuz sa putrezesc cu totul! Daca imi intra amintirile intr-un proces de degradare o sa fiu un nimic umbland printr-un nimic mancand un MARE nimic! Toate amintirile vor fi depozitate dupa incinerare intr-un vas de metal, deasupra caruia or sa planga cei dragi si eu nu am sa inteleg de ce imi plang ei amintirile mele. Imi cer scuze pentru partea aceasta macabra. Deci prefer sa imi tarasc picioare in orasul in care visele tuturor se adeveresc, unde eu ma sufoc, unde aerul e irespirabil si in toata masa asta de aer abia daca mai gasesc miros de iubire. Miros de Lenor. Azi noapte, stiu ca e o prostie, azi noapte mi-am pus putin Lenor pe maneca bluzei de pijama si am adormit asa, cu maneca langa nasul meu... 

De ce naiba ma ascund de o melodie ca de Bau-Bau-ul din dulap? De ce dupa ce am evitat-o atata timp, brusc o aud dimineata in masina la radio, parca imi toarna cineva apa in cap si nici macar nu am o forta nenorocita sa sting radioul?! Imi venea sa-mi pun mainile la urechi, dar nici macar asta nu am reusit sa fac. Am stat si am ascultat pana la capat, pana cand am auzit cum se pregatea, galgaind raul sa imi curga din orbite. Versurile alea ma loveau parca cu ciocanul in cap, rasuceau cutitul in rana. Cutit, ce sta acolo de ceva timp si nu ma duc la medic sa il scoata, vreau sa vad cat de mult se poate adanci, poate poate, imi atinge si inima. Imi inchipui cum arat in momentele astea, ca un copil din bratele caruia s-a furat un urs, si pare ca fug disperata dupa "hot" fug si fug dar obosesc si cad in genunchi. Am obosit. Imi pot inchipui ochii verzi de la mizeria raului, mari, "de veverita"(cineva spunea ca am ochi de veverita), patati cu fobie si panica. Cred ca am o privire disperata, as lua-o la fuga dar nu am unde. Am fost azi in parc, tot parcul e presara cu frunze moarte, si ar trebui sa arate trist, nu? Mi s-au inmuiat genunchii si imi venea sa fug si as fi facut-o cu cea mai mare placere, as fi vrut sa am intorc sa o iau la fuga si sa fii in spatele meu si sa ma prinzi in brate. Si de ce nu am fugit?! Tocmai pentru ca nu era nimeni care sa ma prinda. :)) Am incercat prin felurite feluri sa spun ceea ce se zbenguie in mintea mea, nu as putea sa dau oare click dreapta, "Arrange icons by" si sa-mi aleg ceva de acolo? Nu pot, nu? Am ascuns toate cuvintele ce ar fi trebuit puse in buzunarul interior al paltonului, nu ai vrea, odata sa bagi mana si sa le iei? Ia-le atunci cand vezi ca eu ma balbai si vorbesc tampenii.

Vreau sa nu ma mai intreb dimineata daca totul a fost un cosmar. Vreau sa o intreb pe roxi daca totul e un vis prost regizat, si vreau sa-mi raspunda cu un "da". Inca ma pot prostii ca totul e un vis, sunt sigura ca sunt la camera ascunsa. Sunt sigura. Mi-e greu sa-mi dau seama ce e vis si ce e realitate. Nu mai vreau sa duc cu mine senzatia ca totul a fost un vis , doar un vis de al meu. Era adevarat?
Am ajuns intr-un punct in care nu prea mai inteleg sensul exact al cuvintelor. Micul dejun este o amestecatura de tristeti si fobii prostesti.

Lasand aberatiile la o parte, imi pare rau ca mi s-au bagat mintile in cap abia acum dupa "mica urgie", ca a trebuit sa mi se murdareasca perna de rimel ca sa imi vad "splendidele greseli", ca a trebuit sa ajung aici ca sa imi dau seama ca viata chiar incepe cu cineva si o parte din tine moare dupa ce isi ia talpasita si pleaca, ca imi dau seama doar acum ca singurul an in care am fost pe deplin fericita a fost cel care abia s-a incheiat...(auch, that hurt). Am invatat ca poti cunoaste pe cineva intr-un an mai bine decat pot altii in 10, ca scretele sunt secrete si asa raman, ca poti ierta multe cand iubesti, ca nu ti se da drumul doar daca te zbati prea tare, si din pacate eu m-am zvarcolit deadreptul(m-am zbatut sa scap din bratelecelui care nu imi vroia raul, how stupid is that?!)..., ca orice supradoza poate fi fatala, ca iti poti face planuri si apoi toate se pot naruie ca o cladire, dar in urma lor raman tone de moloz, caramizi si o fundatie stabila care poate candva vor putea fi refolosite din nou, vor prinde viata din nou(trebuie sa fie asa...), ca tot timpul trebuie sa mananci forneti si sa bei cappy de gref, ca Mr. 18 ajunge tot timpul in Micalaca si ca iti trebuie mult curaj si sange rece sa dai cuiva drumul. Mie imi lipseste cu desavarsire.

Cat de tarziu este "prea tarziu"?

Inca nu.

Da ai muri maine, si ti s-ar da ocazia sa retraiesti un moment al vietii inca odata, pentru ultima oara, care ar fi acela? Si de ce tocmai ala? Daca ai putea face o singura poza, doar una, unui chip, al cui ar fi? A cui voce ai vrea sa o asculti la infinit? Daca ai putea picta fericirea, ce culori ai alege?

Stiind ca as putea retrai o clipa din nou, stiu excat care ar fi aceea. Nu as avea nici cea mai mica ezitare. Fierbinteala ce razbate dinauntrul trupurilor, bataile accelerate ale inimii, respiratia profunda, buzele mele reci si ale tale fierbinti. Imbratisarea pentru care, cred ca intr-un moment de disperare as putea sa omor, prezenta care ma face sa am simt in siguranta. Tacerea pe care sunt in stare sa o descifrez doar eu. E amuzant, dar imi aduc aminte de adancitura acea de-a lungul coloanei tale, zona peste care mi-am trecut de nenumarate ori degetele si imi aduc aminte ca ti-am rupt un fir de la masea(sau era sa-l rup :))) ;))... Terminatiile mele nervoase au devenit receptive si atat de sensibile la schimbarea temperaturii pielii. Sub atingerea ta mi se schimba tot corpul, mi se transforma pielea si temeperatura(o singura persoana stie la ce ma refer). Incredibil, extraordinar ca ma dorea chiar pe mine. Vene, care stiu dupa ce sa tanjeasca, priviri ce stiu sa potoleasca dorinta de a opune rezistenta. Ce straniu ca bucata din tine, pe care o cunosc cel mai bine, pe care mi-am odihnit repsiratia, si pe care mi-am trantit dorinta incontrolabila, pe care o pot recunoaste dintr-o mie, pentru mine e moarta. La urma urmei, (doar) eu stiu unde sa te sarut pentru ca tu sa simti acele furnicaturi in picior, nu? :)

As vrea sa pot pastra caldura acelui corp intr-un borcanel, sa-l deschid doar atunci cand noaptea sau dimineata, mi-e teribil de frig, doar atunci cand vreau sa fiu tinuta in brate doar putin, putin de tot. Vreau sa-mi fie frica si vreau sa sar fara sa mai pun intrebari. Vreau sa inchid sub un clopot de sticla fiecare senzatie, fiecare atingere aspra. Mi-ar placea sa am curaj sa fac praf si tandari orice obiect care mi-ar aduce aminte de noi, dar defapt stiu ca nu vreau asta, nu, nu vreau. Dimpotriva vreau sa scotocesc dupa cele mai marunte si "nesemnificative" lucruri, doar pentru a mentine proaspata amintirea. Mi-e atat de frica ca uit. Daca ar fi totusi sa distrug totul,as ar insemna sa daram orasul. Nu vreau sa daram nimic, vreau sa construiesc... sa construiesc un castel de nisip care sa nu se prabuseasca la primul flux. Un arhitect si un inginer in constructii. Isn't that all it takes? Toate astea sunt socoteli ale mintii mele bolnave.

M-am cam obsedat de "eternal sunshine of the spotless mind". Ma imaginez intr-un cabinet, spunand: "My name is Ingrid Kovacs and i'm here to earase..." As sterge orice urma de tine. Si apoi? As fi un om cu o parte a vietii lipsa. Nu as face-o, ce tampenii vorbesc. Nu... I'm stuck. And i'm not going to move . Am probabil peste 150 de conversatii pe care mi le-am imaginat, pe care le derulez noapte de noapte. Cateodata imi ies perfect, si par sa cuprinda tot ceea ce vreau sa spun si ceea ce nu vreau, dar ceea ce poate stii. Tot timpul, noi oamenii muritori si insetati de atingeri caline, credem ca ii avem pe cei iubiti langa noi pentru totdeauna. Sunteti prosti! Tot timpul "cei dragi iti sunt luati prea repede"(Paler) si cum noi ne indobitocim pe zi ce trece, avem falsa senzatie ca avem TIMP(nu aveti timp!) sa le spunem tot ceea ce ne dorim. Nu aveti timp. Si acuma stiu exact ce ar trebui sa spun, doar ca niciun cuvant nu ar mai putea face mare lucru. Cand e sa iti spun ceea ce simt(suna urat), ceea ce am vrut tot timpul sa stii, imi iese prost. Al naibii de prost. Ori tu intelegi gresit, ori eu nu ma exprim calumea. O groaza de lucruri pe care am crezut ca apuc sa le spun si acum am ramas cu ele in gat. Nu le inghit si nici nu izbutesc in a le da afara. Cand va veni clipa in care voi resui sa le spun? Ma simt ca un termos gol. Acum goala si rece pe dinauntru, candva foarte calda si plina. Sunt mii de lucruri pe care imi doresc sa nu le fi spus si 100000 de lucruri care trebuia sa le spun. Le-am pus in mail-uri dar nu am curaj sa le trimit.Trebuiau spuse, nu scrise. Refuz sa ma misc.

Mi s-a spus ca-mi pierd trenul, asteptand in zadar trenul ce abia plecase. Trenul tau e si al meu. Asa era odata,nu?. Era un "forever" care nu era chiar forever, dar cred ca am uitat treaba asta. Era pentru totdeauna, fara jumatati de masura.Asa stiam, asa vreau sa stiu. Stiam ca nu va fi pentru totdeauna, dar mi-am pus mana la ochii si nu am vrut sa vad ceea de ce mintea se temea ingrozitor. Nu am urc in nici un tren fara tine.Clar?!?! Nu ma urc singura! nu si nu!O sa astept aici cumintica pe banca.O sa stau cumintica, foarte cumintica. Aici pe peron unde ne-am cunoscut. O sa vii la un moment dat si o sa te ajezi langa mine(E seara si incep sa visez). Nu ma urc in tren. Trenul meu e trenul tau. Asa vreau sa cred, imi impun sa cred, si o sa imi dau silinta sa cred. Dupa fiecare sfarsit, un alt inceput. Nu vreau. Sunt furioasa pe nici nu stiu cine, cateodata pe tien cateodata pe mine, pe dumnezeu si cateodata pe toti cei din jurul meu. Daca Imi citesti blogul, Doamne, te rog, scrie-mi un mail, ca sigur esti conectat la zapp. SA vorbim si noi putin. Sunt putin furioasa pe tine, dar tu stii asta. Mintea imi spune "let go" si apoi trupul urla. APoi am nevoie de o palma sanatoasa.

Si de ce scriu toate astea?
I just don't wanna let go yet. I can't say bye.

Cam frig acum, nu? Nu am borcanelul cu caldura. Noapte buna...