Inca nu.

Da ai muri maine, si ti s-ar da ocazia sa retraiesti un moment al vietii inca odata, pentru ultima oara, care ar fi acela? Si de ce tocmai ala? Daca ai putea face o singura poza, doar una, unui chip, al cui ar fi? A cui voce ai vrea sa o asculti la infinit? Daca ai putea picta fericirea, ce culori ai alege?

Stiind ca as putea retrai o clipa din nou, stiu excat care ar fi aceea. Nu as avea nici cea mai mica ezitare. Fierbinteala ce razbate dinauntrul trupurilor, bataile accelerate ale inimii, respiratia profunda, buzele mele reci si ale tale fierbinti. Imbratisarea pentru care, cred ca intr-un moment de disperare as putea sa omor, prezenta care ma face sa am simt in siguranta. Tacerea pe care sunt in stare sa o descifrez doar eu. E amuzant, dar imi aduc aminte de adancitura acea de-a lungul coloanei tale, zona peste care mi-am trecut de nenumarate ori degetele si imi aduc aminte ca ti-am rupt un fir de la masea(sau era sa-l rup :))) ;))... Terminatiile mele nervoase au devenit receptive si atat de sensibile la schimbarea temperaturii pielii. Sub atingerea ta mi se schimba tot corpul, mi se transforma pielea si temeperatura(o singura persoana stie la ce ma refer). Incredibil, extraordinar ca ma dorea chiar pe mine. Vene, care stiu dupa ce sa tanjeasca, priviri ce stiu sa potoleasca dorinta de a opune rezistenta. Ce straniu ca bucata din tine, pe care o cunosc cel mai bine, pe care mi-am odihnit repsiratia, si pe care mi-am trantit dorinta incontrolabila, pe care o pot recunoaste dintr-o mie, pentru mine e moarta. La urma urmei, (doar) eu stiu unde sa te sarut pentru ca tu sa simti acele furnicaturi in picior, nu? :)

As vrea sa pot pastra caldura acelui corp intr-un borcanel, sa-l deschid doar atunci cand noaptea sau dimineata, mi-e teribil de frig, doar atunci cand vreau sa fiu tinuta in brate doar putin, putin de tot. Vreau sa-mi fie frica si vreau sa sar fara sa mai pun intrebari. Vreau sa inchid sub un clopot de sticla fiecare senzatie, fiecare atingere aspra. Mi-ar placea sa am curaj sa fac praf si tandari orice obiect care mi-ar aduce aminte de noi, dar defapt stiu ca nu vreau asta, nu, nu vreau. Dimpotriva vreau sa scotocesc dupa cele mai marunte si "nesemnificative" lucruri, doar pentru a mentine proaspata amintirea. Mi-e atat de frica ca uit. Daca ar fi totusi sa distrug totul,as ar insemna sa daram orasul. Nu vreau sa daram nimic, vreau sa construiesc... sa construiesc un castel de nisip care sa nu se prabuseasca la primul flux. Un arhitect si un inginer in constructii. Isn't that all it takes? Toate astea sunt socoteli ale mintii mele bolnave.

M-am cam obsedat de "eternal sunshine of the spotless mind". Ma imaginez intr-un cabinet, spunand: "My name is Ingrid Kovacs and i'm here to earase..." As sterge orice urma de tine. Si apoi? As fi un om cu o parte a vietii lipsa. Nu as face-o, ce tampenii vorbesc. Nu... I'm stuck. And i'm not going to move . Am probabil peste 150 de conversatii pe care mi le-am imaginat, pe care le derulez noapte de noapte. Cateodata imi ies perfect, si par sa cuprinda tot ceea ce vreau sa spun si ceea ce nu vreau, dar ceea ce poate stii. Tot timpul, noi oamenii muritori si insetati de atingeri caline, credem ca ii avem pe cei iubiti langa noi pentru totdeauna. Sunteti prosti! Tot timpul "cei dragi iti sunt luati prea repede"(Paler) si cum noi ne indobitocim pe zi ce trece, avem falsa senzatie ca avem TIMP(nu aveti timp!) sa le spunem tot ceea ce ne dorim. Nu aveti timp. Si acuma stiu exact ce ar trebui sa spun, doar ca niciun cuvant nu ar mai putea face mare lucru. Cand e sa iti spun ceea ce simt(suna urat), ceea ce am vrut tot timpul sa stii, imi iese prost. Al naibii de prost. Ori tu intelegi gresit, ori eu nu ma exprim calumea. O groaza de lucruri pe care am crezut ca apuc sa le spun si acum am ramas cu ele in gat. Nu le inghit si nici nu izbutesc in a le da afara. Cand va veni clipa in care voi resui sa le spun? Ma simt ca un termos gol. Acum goala si rece pe dinauntru, candva foarte calda si plina. Sunt mii de lucruri pe care imi doresc sa nu le fi spus si 100000 de lucruri care trebuia sa le spun. Le-am pus in mail-uri dar nu am curaj sa le trimit.Trebuiau spuse, nu scrise. Refuz sa ma misc.

Mi s-a spus ca-mi pierd trenul, asteptand in zadar trenul ce abia plecase. Trenul tau e si al meu. Asa era odata,nu?. Era un "forever" care nu era chiar forever, dar cred ca am uitat treaba asta. Era pentru totdeauna, fara jumatati de masura.Asa stiam, asa vreau sa stiu. Stiam ca nu va fi pentru totdeauna, dar mi-am pus mana la ochii si nu am vrut sa vad ceea de ce mintea se temea ingrozitor. Nu am urc in nici un tren fara tine.Clar?!?! Nu ma urc singura! nu si nu!O sa astept aici cumintica pe banca.O sa stau cumintica, foarte cumintica. Aici pe peron unde ne-am cunoscut. O sa vii la un moment dat si o sa te ajezi langa mine(E seara si incep sa visez). Nu ma urc in tren. Trenul meu e trenul tau. Asa vreau sa cred, imi impun sa cred, si o sa imi dau silinta sa cred. Dupa fiecare sfarsit, un alt inceput. Nu vreau. Sunt furioasa pe nici nu stiu cine, cateodata pe tien cateodata pe mine, pe dumnezeu si cateodata pe toti cei din jurul meu. Daca Imi citesti blogul, Doamne, te rog, scrie-mi un mail, ca sigur esti conectat la zapp. SA vorbim si noi putin. Sunt putin furioasa pe tine, dar tu stii asta. Mintea imi spune "let go" si apoi trupul urla. APoi am nevoie de o palma sanatoasa.

Si de ce scriu toate astea?
I just don't wanna let go yet. I can't say bye.

Cam frig acum, nu? Nu am borcanelul cu caldura. Noapte buna...