Un 1 octombrie (ne)fericit

As vrea sa imi spuna cineva o poveste. O poveste frumoasa, cu printi si printese, asa cum obisnuia sa-mi spuna bunica inainte sa adorm, asa cum imi place. As vrea sa o ascult cu capul pe perina, sa-mi zboare gandul la povestea preferata si sa imi doresc nebuneste ca cea pe care o ascult acum, sa fie mai buna decat cea pe care o am prima in top. Dar nu mai am varsta la care pot asculta la infinit basme care se termina cu "si au trait fericiti pana la adanci batraneti" si sunt la varsta in care realizez cu sila ca lucrurile nu se intampla tot timpul ca si in basme. Nici macar cel pe care l-am scris eu, cel pe care l-am rumegat pana la cotor, cel pe care mi-l sopteam in fiecare noapte ca pe o poveste de noapte buna. Imi vreau povestea. Spune-mi-o inca o data te rog.O singura data. Pentru ultima oara.

Ma taie fara mila gandul ca anul trecut, pe 1 octombrie eram mult prea fericita sa vad cum toamna; ne scutura cate putin pe toti de ce avem mai drag. Toamna, odata cu vantul ei, ne taraste pe toti putin intr-o parte. Si tot un pic si tot un pic in fiecare zi. Te trezesti, si te afli intr-un nicaieri obscur si ambigu. Defapt totul e foarte clar. Esti singur.Am trait o toamna fericita, defapt am fiecare anotimp de partea mea. Dupa soare, va veni oricum si ploaia. Si tot timpul, dar tot timpul, ploaia te ia prin surprindere. Niciodata nu ai umbrela la tine, nici o vesta de salvare, si nici o barcuta cu vasle. Eu, nu am avut nimic, inca inot sa ajung la mal, dar apa creste pe zi ce trece.

Erai in fata mea. Ne desparteau fizic doar cativa metrii banali. Mi s-a urcat inima in gat si pulsa intr-un ritm nebun. Tin minte ca doar un singur lucru ma facea sa ma simt asa. Pulsa si credeam ca sta sa iasa afara, sa-mi iasa pe gura inima si sa cada acolo sub nasul meu, putrezita si flamanda de putina iubire. Mi s-a taiat respiratia. La fel, tin minte cand mi s-a intamplat asta pentru prima oara. De data asta nu era acelasi motiv. Dar a fost parca mult mai crunt. Nu stiam ce sa fac. Erai atat de aproape si mult prea departe ca sa fac ceea ce-mi doream. Dumnezeule ce penibila sunt. Erai doar la 15-20 de metrii de mine. In mod normal mi-as fi scos telefonul, ti-as fi dat un bip si tu te-ai fi intors, mi-ai fi zambit (Doamne cat imi lipseste zambetul ala!!!!) si te-ai fi oprit sa ma astepti, m-ai fi luat de mana si ne-am fi sarutat. As fi apucat in timp ce iti devoram buzele caline si mereu cu acelasi gust, sa iti adulmec mirosul pielii si tu, puteai simti parfumul ce razbate din parul meu. Ai fi putut. Si totusi un motiv cretin si idiot, imbecil si parsiv, m-a oprit. Candva parea atat de natural... Acuma nu. Mi-am continuat drumul in urma ta, asa cum poate voi face tot timpul dealtfel, si am intrat in "Farmec" (abia mi-am luat privirea de pe tine :)) ) Nu-mi venea sa cred ca erai acolo si ca eu eram in spate. Eram 2 oameni care pur si simplu merg in aceasi directie. Pacat ca nu m-ai observat. SINCER?! Sincer stii ce as fi facut?! Te-as fi surprins din spate si te-as fi laut in brate! DA uite am spus-o! Sunt destul de patetica acum?! Oricum, pot sa tot imi inchipui ce as fi facut si ce as fi vrut sa nu fac. Sunt asa mica si pierduta, speriata si debusolata... Parca ma ia un vant pe sus si nu stiu unde sa ma adapostesc. Imi vine sa plang si sa o tai la fuga. Imi vine sa... sau mai bine lasa. Poate as fi vrut sa-ti repet cate ceva. La ce bun?! Inca lucrurile nu s-au asezat in mintea mea. Inca sunt...

Mi-e imposibil sa nu-mi amintesc cum de fiecare data cand ieseam impreuna, eram in culmea fericirii,ma agitam si nu stiam cu ce arat mai bine, ma doream frumoasa, splendida, de vis. Si nu-mi explic cum timp de un an de zile, de fiecare data cand se apropia de mine aveam acele furnicaturi in tot corpul, cum simteam ca ma inalt de la pamant, cum aveam emotii la fiecare sarut si cum tot timpul descopeream ceva nou si deosebit la el. Ma gandesc cate as fi putut sa mai descopar, dar nu voi apuca. Ma gandesc si la miile de saruturi pe care ni le-am dat si la cele inca 100000 pe care ni le-am fi putut da. Ma gandesc mult la cate ne-am spus si cate ar mai fi fost de spus. Si... ma gandesc si la bancile din parc pe care ne-am lasat intr-un fel sau altul amprenta, si la cele pe care nu am apucat sa stam. Ma gandesc la multe, dar nu le mai gasesc ordinea. Stii foarte bine ca tot timpul am fost dezordonata. ;))

Azi Am starbatut centrul respirand ca o femeie in pragul nasterii. Nu as fi vrut sa provoc un dezastru ecologic taman pe bulevard. Daca venea un tzunami, ne-ar fi sters pe toti de pe fata pamantului, ne-ar fi sters pe toti cu amintiri cu tot, cu tot ce avem mai de pret. Asa ca tzunamiul a lovit dupa ce am rasucit cheia in broasca si m-am trnatit franta pe canapea. Ca sa inteleaga tot prostul, plangeam torential. Prefaceti-va ca nu am scris propozitia anterioara. "Eu nu stiu sa plang". Cad frunzele prafuite din nucul din curte. Parca cad eu din pom, ah nu, pomul nu e suficient de inalt. Nu vreau sa mai cad, am fundul plin cu vanatai de la impacturile mele cu solul. As vrea sa treaca toamna, si sa sper ca iarna va mirosi a iubire, asa cum mirosea anul trecut. Caci cu toamna, m-am lamurit. Miroase a despartire. Si pentru ca mi-am lecturat blogul si de fiecare data s-a lasat cu sughituri, sa vedeti ce am gasit: "Si daca as sti ca ar fi sa pleci, te-as trage de mana pentru inca o imbratisare, inca un sarut si ti-as sopti la ureche... sa mai ramai pentru inca, si inca si inca un sarut...." din pacate nu am mai avut timp si pentru asta, ar fi fost frumos. E dramatic cat imi poate fi de dor. Mi-e sila de mine.

Repet ca stiu cat de filozofico-abisalo-patetic a devenit blogul dar trebuie sa va multumiti asa cu el. Mai mult nu pot in momentul de fata. Un 1 octombrie mai (ne)fericit decat al meu!