Un whisky cu un cub de fericire, te rog!

Pentru ca praful frunzelor de toamna se culca peste parul meu imbibat in ciocolata, imi permit momente de meditatie: Nu s-a dovedit niciodata existenta "uitarii". Nimeni nu poate uita. Nimic nu dispare, totul se transforma. Nu exista un proces mecanic prin care un gand, o amintire, un lucru cert pe care il stim sa dispara. Si daca totusi daca ar disparea unde dracu' dispare?! Sau daca cel putin se transforma, in ce se transforma?! Nu, nu dispare nimic. Nu face "PUFFF" and then it's gone. Se rataceste doar printre milioanele de sinapse, care ne impanzesc mintea nauca. Si ceea ce numim noi uitare, e defapt faptul ca unele lucruri nu ne fac cu farul in minte atunci cand vrem. Dar sunt acolo, si cand te astepti cel mai putin iti baga faza lunga.

Ziua de azi, a fost una din zilele acelea perfecte de toamna, despre care mai auzi doar in povesti. Am facut o plimbare scurta prin centru. Erau frunze aproape peste tot, si fosnetul lor suna la fel ca sunetul filelor unei carti pe care o rafoiesti, ca o carte batuta de vant. Am ajuns acasa si mi-am facut un ceai negru. Am urcat cu el in camera, si ma pregateam sa ma pitesc in pat sa stau acolo si sa ma uit la televizor ca si cand afara nu exista lume, ca si cand aici sunt doar eu. Dar am deschis usa, si am auzit "sughitui" care pareau sa vina din camera mea. Am deschis usa incet, incet de tot si am sarit o stafie in patul meu... Era ea. M-am linistit. Dadeam sa plang si eu, dar imi doream nebuneste sa zambesc. Mi-am impus sa zambesc si am zambit. Am auzit lacrimile lovinduse crunt de perna inainte ca ele sa se inveasca pe obraji. Fiecare stop de roua sarata ce se prabusea din ochii ei cat cepele faceau un zgomot mai ceva ca bomba atomica. Am privit-o fara ca ea sa stie ca sunt acolo. Am privit-o mult si cred ca ceaiul mi se racise de-a binelea. M-am asezat langa ea si fara sa stiu de ce, fara sa intreb, am incercat sa o mangai usor pe par, pentru ca are un par atat de moale, e ciocolatiu si miroase a caise; straluceste frumos si in lumina soarelui se complecteaza perfect cu ochii ei care au o culoare, care defapt nu e o culoare...Da, nu e o culoare. Nu am indraznit sa intreb sau sa spun ceva. Stiam de ce iti varsa marea sarata pe perna mea, de ce imi inunda camera. As fi avertizat-o, dar nu m-ar fi ascultat. Intr-un final a adormit si apoi s-a evaporat lasand in camera o urma dulce de nostalgie, o picurata parca de ceara incrustata cu sperante copilaresti.

Cand calatorim cu trenul... va place? Mie nu imi place jegul, dar nu despre conditiile de -(minus) 5 stele din Romania noastra draga vreau sa vorbesc. Ideea e defapt ca sunt unii care urca cu tine in tren si chiar se vor aseza in jegul de langa tine, nepasandu-le ca miroase incredibil a tren vechi sau ca geamul e pictat in culori neutre de jeg si nu vezi nimic afara. Se pun pe aceasi bancheta mizerabila pe care stai si tu. Adica, vreau sa spun ca unii intra in compartimentul tau si tu, tresari fericit crezand ca va calatori cu tine mult, ca va fi cu tine pentru totdeauna si inca o zi. Dar sunt o groaza de statii de alungul calatoriei. Unii pentru a ajunge la destinatie schimba cate un (doua, trei) tren, cate o viata... Si da, ei se ridica de pe bancheta jegoasa a unui personal amarat, ros de timp, si sfasiat de escapadele tinerilor imbrobodite de iubire, isi ia frumos bagajul in mana stanga; Tu te impacientezi, te panichezi (ca la asta e bun omul), si casti ochii la cum iti intinde mana dreapata, dorind sa dea mana cu tine prieteneste si sa-ti ureze un "drum bun in continuare". Pe naiba drum bun!!! Chiar daca ai auzit din timp tipatul trenului nervos si perfid, care se pregateste sa ajunga intr-o gara oarecare, te faci ca nu auzi(asa cum facem mai tot timpul). Vezi cum "calatorul" cu care ai pentrecut clipe inmierasmate, clipe care au abolit mirosul patetic de tren, se indreapta spre usa compatimentului, din "pragul caruia iti mai arunca un zambet, despre care nici macar nu stii ce sa crezi; tu stai incremenit pe bancheta si privesti prin oceanul din ochi, cum el se indreapta spre usa si coboara. Stai pietrificat si nici nu stii de ce sa te apuci, de un plans torential sau de o goana dupa cel care tocmai pleaca(bineinteles mai exista si varianta aruncarii sub sinele de tren, dar nu suntem chiar atat de nebuni[oare?]). Te ridici si fugi spre usa crezand ca il poti trage de mana pe acest suflet care ti-a fost "coleg de compartiment", sa-i spui sa mai stea pentru un sarunt si inca un sarut si inca, inca un sarut. Dar nu. Ajungi prea tarziu(tot timpul ajungi prea tarziu, bad karma.) si tot ce vezi e cum iti face cu mana de pe peron. Dai sa coborisi tu, dar prea tarziu papuso, trenul tau o ia din loc. Si te lipesti de geam, in minte iti ramane doar imaginea unui om care iti face cu mana... Unii calatori vin si pleaca repede, dar rar, unii vin si raman o vreme, apoi cand pleaca lasa urme, ca pe nisipul din Costinesti, doar ca in acest caz, marea nu vine sa stearga urmele de picioare cu apa presarata(cu toate ca uneori ti-ai dori sa vina un tzunami). Ei pleaca si nu ai cum sa-i faci sa stea pentru ca de acolo au alt tren. Si dupa toate astea, nu vei mai fi niciodata, dar niciodata acelasi. La un moment dat, cand iti vor amorti picioarele de la atat stat in picioare, intrii nauc in compartimentul in care si-a lasat parfumul otravitor. Stai si doar atat. In atata tacere si frig intelegi ca un "pa" e dureros doar atunci cand nu mai lasa loc de "buna". "La revedere" lasa imediat placutul gand ca ochii se vor revedea. Nu stii cand, cum, si mai ales DACA acelasi calator va urca in trenul tau, sau poate tu vei urca in a lui. Acum, intrebare e : "Te primeste cu el in compatiment?". Undeva, candva... Unde? Cand?

Luciditatea mea e intradevar un adevarat blestem. M-as aseza cu cineva, cu niste genii neintelegi undeva intr-un local, carciuma, si as ridica frumos mana:"un whisky cu un cub de fericire, te rog! " Mi-as imbata amintirile si le-as invarti in alcool asa cum inart cubul de geata in pahar, le-as imbata si le-as lasa sa delireze, sa danseze, sa plece si mereu, dar mereu sa se intoarca inapoi. Am putea sa ne imbatam la sfarsitul lunii in TM. John F. Kennedy spunea asa: "Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil nu duce niciunde". Probabil. Daca as stii ca toate obstacolele duc undeva, le-as indura fara sa ma smiorcai. Poate ca tocmai acesta e farmecul in toata harmalaia asta, ca nu stiu daca duce undeva.

August e tot ce stiu, tot ce vreau sa stiu.


P.S. We are never prepared for what we expect. (p.s.-uri ar fi o gramada.)