Eseu la romana(a nu se trage concluzi pripite)

Cine pleaca la urma... iubeste prea mult. Poate pentru ca suntem oameni, muritori de rand, impulsivi, vulnerabil, irascibili din cauza vietii haotice si a problemelor(create din frustrare si practic inexistente), si poate si putzini colerici, punem prea repede mana pe cutitul “despartire”. De cate ori nu am dat cu telecomanda de mocheta sau de cate ori nu am cedat nervos si am trantit farfuria de podea si am zis “Gata!”? De prea multe ori as zice eu.

La 15 ani, o despartire pare capatul lumii, la 18 ani ti se inchide drumul abia deschis, la 20 de ani despartirile vin ca viiturile si sterg totul din calea lor si la 25 de ani, pentru cei mai multi o despartire devine o adevarata problema. Defapt in oricare dintre situatii, despartirea e echivalent cu esecul. Indiferent ca am generat noi sau cel de langa noi despartirea, pentru amandoi aceasta reprezinta un esec. Nu e nevoie sa luati naivitatea in brate(chiar nu e momentul potrivit)... Un cuplu nu va putea ramane niciodata “buni prieteni”; e prima si cea mai mare greseala(si cea mai distrugatoare) pe care suntem tentati sa o face,. Daca am ramane in relatii de prietenie cu fosti nostrii, ar fi un talmes-balmes, toate ar fi date peste cap, e ca un mod de a fi impreuna in mod neoficial si a te autodistruge singur. Cum ar fi sa ne invartim in aceleasi cercuri de prieteni, cum ar fi sa stai langa el/ea in timp ce el/ea e cu noua prietena/noul prieten, sau cum ar fi sa va vedeti aproape zilnic, daca ati vorbi ca si cand nu ati fi impartit niciodata acelasi pat, sau chiar mai rau cum ar fi sa-ti doresti sa--l saruti si sa nu poti? Stiu sigur ca pe mine, m-ar izbi fel si fel de ganduri... poate primul lucru pecare as vrea sa-l fac ar fi sa-l sarut sau sa-i sar in brate, sa ii spun tot ce am pe suflet sau pur si simplu sa-l iau de mana, de data asta nu din instinct, ci din dorinta de a-l pastra si de a nu-i da drumul, cred k mi s-ar stivui o gramada de amintiri in cap pana as fi zdrobita de o migrena si apoi s-ar lasa o ploaie sarata. Nu cred ca e o idee buna sa ramaneti prieteni dupa. Pe mine m-ar distruge, m-ar roade asa cum un vierme roade pomul pe dinauntru... Afara as fi inacta, insa pe dinauntru as fi putreda. Si la urma urmei ce e defapt despartirea? Cred ca e o grindina de “bun ramas”, care ne ciuruie inima, si din egoism sau orgoliu, nu am deschis umbrela la timp(din pacate)

Cred k niciodata nu atingem dragostea. Drumul spre dragoste e intotdeauna in constructie.

Dupa un timp o relatie devine ceva firesc, un lucru indispensabil. Si deasupra tuturor filozofiilor, cred ca durerea creste odata cu amintirea lucrurilor marunte care ne completau atat de perfect odinioara. Cred ca cel mai mult ne va lipsi vocea, privirea, sms-urile scrise in nopti pierdute din cauza insomniei(sau al dorului...), mirosul acea care il are doar el/ea, o sa ne lipseasca si felul in care ne pronunta numele, instinctul protector, mana, convorbirile care candva pareau banale, acuma insa par esentiale, plimbarile prin parcuri, cred ca o sa ne lipseasca pana si prezenta numelui sau in lista de apeluri ratate din mobil si in final doar idea ca nu mai ai parte de acele mici gesturi, te distruge. Si poate la urma urmei asta e defapt iubirea, sa poti sa iubesti lucruri marute, intelegand ca lucrurile mari sunt facute din alte lucruri marunte puse cap la cap.

Stiu cat de copilareste suna sa spui ca iubesti o singura data. Iubirea cred ca o inveti, defapt esti invatat sa iubesti, si ca umrare, pimul “dascal” nu se uita niciodata. Dascalul care te-a pedepsit cand nu ti-ai facut tema, cel care ti-a rasplatit de fiecare data efortul, care fara sa-ti dai seama a facut totul ca sa-ti fie bine, si care inevitabil lasa o dara de regret in urma sa cand vine clipa sa iti dea drumul, sa pasesti singura pe cioburi de sticla, sa nu mai fi tinut de mana, si starneste un dispret dulce si amar, acru si sarat care nu face altceva decat sa accentueze durerea. Noi nu cred ca concepem asta si ne tinem de el/ea asa cum si copii se tin de mamele lor, refuzand sa se desparta de acestea, pentru ca ei cred nu mai sunt iubit. Poate ni se da drumul din iubire. Dupa prima iubire nu urmeaza niciodata o alta iubire. Urmeaza doar o “convalescenta” o incercare de a uita, folosindu-te de un om exact ca tine, doar putin mai colorat si mai optimist. Ar fi o prostie sa zici ca nu mai iubesti niciodata, dar cred ca iubirea e cea pe care o inveti alaturi de cineva, iubirea e acea care creste in tine dintr-un nimic, nu cea pe care o aplici la toti cei cu care te “cuplezi”. Iubirea e ca o teorema, la inceput atat de greu sa o retii,sa o inveti, dar dupa ce ai invatzta-o te alegi cu o satisfactie imensa. Atunci cand aplici “teorema” invatata, nu stiu in ce masura se mai poate numi iubire. Deci ruptura de prima dragoste e mai adanca decat cele care te vor astepta. Noptile nu vor mai fi niciodata linistite... Prin camera, noaptea, va batea crivatul si dimineata roua nu va mai avea niciodata aceasi textura, in tine va cadea grindina scotand sunet caracteristic. Iti vei petrece o buna parte din nopti stand ghemuit/a pe pat in intuneric, privind in gol, si din ochi vor siroi lacrimi. Te vei consola cu gandul ca nu vei mai intalni aceasi forma de iubire, poate o vei gasi mai intensa, sub diverse forme si manifestari, dar niciodata asa cruda si fragila ca la inceput.Inceputul ii da un gust si o garantie vesnica. Vei ajunge sa iubesti acea iubire inocenta, lenta, moale si fragila, vei tanji dupa ea... nu o vei mai gasi. Va trebui in cele din urma sa te obisnuiesti cu idea ca nu poti sa ierti si nu poti sa uiti. Te vei invarti ametitor intr-o lume alb negru, si nu vei indrazni sa vrei sa cobori. Acum e gata. E rece. E urat.

Cel mai greu iti va fi cu amintirile, oriunde vei merge, si orice vei face vei gasi ceva care sa-ti aminteasca de el/ea, cea ce iti va prelungi convalescenta. Luni de zile iti vei petrece ziua culegand bucatele din tine, apoi inca cateva luni, incercand sa le asenzi inapoi, ca un copil mic. Vei invata ca nu toate basmele se termina cu: “Si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, ca binele unuia e raul altuia, vei invata sa induri foame de iubire, vei invata sa auzi ecouri atunci cand e liniste, vei invata ca ezitarile dulci si indraznelile fragile sunt chemari spre reinvierea sentimentelor, ca frigul se termina odata cu urmatorul sarut pe care nu-l vei primi, ca gandul iti va zbura altundeva cand vei saruta din nou.
Deci nu va fi deloc usor. Eu cred ca e insuportabil. Neplacut e insa clipa in care se prabuseste cerul peste tine. Nu vei sti ce sa faci, in gat vei simti un mar pe care nu vei reusi sa-l inghiti, stomacul ti se strange, genunchi se lasa si apoi dintr-o data, cand te uiti in jur esti doar tu si lumea grabita ce fuge dintr-o parte in alta fara vreun rost. Nu vei sti ce sa faci si mai rau decat atat nici nu vei reusi sa concepi ca ai ramas singur/singura. Curaj nu vei avea sa pasesti, sa respiri nu vei putea pentru ca fiecare inspiratie e o durere sfasietoare, aerul ca fi mai greu fara el/ea si in cele din urma te vei sufoca.
Decat acest iad, te rog distruge-ma, dar pastreaza-ma. Daca nu se poate, prefer sa rescriu toata povestea noastra, sa imi pierd noptile incercand sa repar “greseala de ortografie” sa sec toata cafeaua din lume, dar sa rescriu povestea corect.

“Nu exista suferinta mai mare decat

amintirea fericirii in timp de nenorocire”

DANTE