And there was so much more to go

Inainte de toate vreau sa cititi asta. Nici un cuvant nu e exagerat.

Stii ce e ciudat defapt? Ca stau in casa si fac un puzzle. Puzzle-ul se numeste Ingrid. Il am de vreo 16 ani. Pana acuma nu am icnercat niciodata sa-l fac. Era pus in cutie si era facut, dar eu nu m-am atins niciodata de el. Are in jur de 1500 de piese. Muncesc din greu la el de o luna si 6 zile (azi), in fiecare zi mai adaug cateva piese, dar de-o vreme cam sufla vantul si mai da peste cap unele parti, ieri am pierdut din nou 4 piese... Acum 2 saptamani am fost foarte aproape de a-l termina, de-a a face intreg un Ingrid, cand am observat defapt ca mai aveam vreo 50 si pentru finalizarea puzzle-ului mai aveam nevoie de inca aproximativ 200. Ei, atunci scoate de unde nu-i. Fara nici o remuscare ma uit la el, si puzzleul e tot neterminat, se tot da peste cap, si piesele inca lipsesc. Sa nu mai zic am si pus gresit unele piese. Neesential. Nu il pot termina fara celelalte piese lipsa. :) Probabil se pot cumpara undeva, nu m-am prea gandit la treaba asta, dar cred ca costa mult timp si foarte multi bani.

E la fel de dubios si faptul ca inca nu pot adormi noaptea fara "micul ritual". I wonder, when will it stop? Zilele astea am racit... Mi-as fi dorit sa fi fost cineva care sa-mi fi spus sa iau un paracetamol. :) Mi-ar placea sa imi fac dimineata curaj si sa apas 1 si apoi tasta verde. Dar de fiecare data cand incerc sa fac asta mi se pare gresit, foarte gresit. Si totusi imi doresc atat de mult. Nimic nu s-a oprit, ziua se rostogoleste ca si inainte. Si totusi eu simt lipsa celor 200 de piese. Mai mult decat m-as fi asteptat. Pentru mine, toamna tot timpul va avea miros de despartire, si doar atunci cand praful se depune pe pervazul geamului simti cum timpul, nemilos, imi scutura visele. Noaptea simt ca ceva nu e in regula. Ma pun in pat si parca astept ceva. Sa-mi pice din cer un raspuns. Unul singur. Poate mai multe :)):P Sunt intrebari care poate sunt menite sa nu isi primeasca raspunsul, dar eu ma smiorcai si ma miaun ca un copil rasfatat, ( la urma urmei tot timpul am fost un copil rasfatat) pentru ca le vreau, cand nu primesc ceea ce vreau, am tendinta sa plang. Indiferent in ce ar consta dorinta mea. Daca nu primesc, plang. N-am stiut niciodata sa implor pe cineva, si nu am fost niciodata o persoana convingatoare. Si cred ca nu stiam sa ma tin de promisiuni. Imi placea sa fiu impinsa de la spate sau sa stiu ca atunci cand ma vor coplesi toate, vor fi 2 brate care sa ma poate lua in brate si cineva care sa-mi spuna :"i'll cheer you up on Thursday" si cateodata(Eu:"auzi, cateodata :))" ) imi lipseste mult. Niciodata nu am crezut ca "totul" e prea mult, iar "pentru totdeauna" e prea greu. Mi se parea simplu(inca mi se pare) , la fel ca restul lucrurilor ce ma inconjurau. Nu parea deloc greu. Poate ne dam batuti prea repede. Acum, ca oricum ramai singur.

Ah acuma stiu! Cand ma pun in pat mi-e dor de o vibratie scurta a telefonului. Un bip de noapte buna. Ce prostii vorbesc. Nici nu stiu de ce scriu acuma, poate pentru ca mi-am incheiat ritualul(nu fac voodo:-j si nici nu tai gaini in cimitir). Cine ar citi toate tampeniile astea?! In fine. Sa consideram acest blog o mare bazaconie. Revenind, s-au produs disfunctionalitati in ceea ce priveste algoritmul meu zilnic. Nu compileaza domne'! Nu vrea si nu vrea! Erori... multe. E nasol sa nu ai de cine sa te proptesti cateodata. :)

Sunt slaba. Slaba psihic, vreau sa zic. Am o groaza de frici, dar acum s-au mai redus. Sunt atat de slaba incat atunci cand sunt obosita ...pac!... ma dau batuta, si cad, defapt, :) cineva m-a invatat ca niciodata nu ne prabusim la pamant, suntem doar foarte aproape de a atinge pamantul,dar niciodata cazuti. Cred ca datorez multumiri persoanei respective. :) Oricum, inca nu sunt in situaita in care sa ma dau batuta, dar atunci cand voi fi obosita?Then what? Cine ma va trage de maneca putin? Bau Bau-ul din dulap, poate. Sunt slaba, foarte slaba si ma imbolnavesc usor. Sunt bolnava de singuratate(ce patetic suna), si e sentimentul pe care il detest cel mai tare, asa cum cineva detesta sentimentul de dor. :) Cel mai periculos lucru posibil este sa incerci sa treci o prapastie din 2 pasi. Si iata-ma pe mine atarnand de o creanga. O creanga ce se scutura de frunze de bronz. Se scutura de mine. Sunt inca putin speriata si ma simt cam pierduta, dar atata timp cant nu iti pasa unde te afli, nu te poti rataci. Poate as avea nevoie de o busola. Cand se face noapte tarziu, stau intinsa, privesc tavanul si ma abtin. Apoi ma intorc pe o parte si repet in soapta un nume, ca si cand nu as stii ca oricum e prea departe sa auda , si oricum, s-a facut prea tarziu.

Exista ceva in fiecare din noi. Ceva ce tu nu vezi, dar altii vad in tine. E un ceva care place, si care te distinge de restul. Un click. Ceva ce atrage, e ca si cireasa de pe tort, ea te face splendid/splendida, un ceva de care se indragostesc cei din jurul tau. Si stii, mi se pare un act atat de egoist faptul ca niciodata nu ti se spune ce e acel "ceva". Nici eu nu am spus, dar as vrea sa mi se spuna, asa as spune si eu. Compromis. Si totusi nu stim ce vede cel, cu care sifonam in noapte cearsafuri cel alaturi de care "ne mancam zilele". E un secret. Ma gandeam ca poate si inexistenta acelui "ceva" poate fi atractiv. Poate unii din noi nu au acel ceva, poate asta pare atragator. Incita si starneste curiozitate. Eu am incetat si sa cred si sa sper.

"Nimeni si nimic nu ma poate opri dupa masa,
Cand lumina e alba si-n magazii toamna miroase a praf adormit
In iarba sa pun un pantof cu sireturi subtiri de matasa,
Asteptand sa se umple cu flori si sa fiu fericit."
(Emil Brumaru)